nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

George Vasilievici

înspăimîntătoare frumuseţe

„cumpăr sufletul diavolului”
(anunţ la mica publicitate)


Între placenta elastică a mamei şi placenta
fărămicioasă a pămîntului mîinile mele se întind
cu palmele deschise
şi îmbrăţişează în grabă alţi oameni la fel de
străini mie pe cît de străin nisipul de pe fundul
oceanului îi rămîne soarelui. cuprind alte mîini
asemeni lor. se înşurubează în piepturi albe şi
arogante din care laptele erupe şi se amestecă cu lacrimile,
cu sîngele, cu roua dimineţii, cu ploaia, cu urina, cu transpiraţia.
cu sperma înourată şi ameninţătoare.
nimic din ceea ce poate fi amestecat nu rămîne altfel.

Nu stau leneş şi nici întrebător, iar ceea ce
visez trăiesc întocmai, chiar şi atunci  cînd sînt
prăbuşit, strivit zilnic de greutatea  începutului,
căci nimic nu a început altădată, nimic nu s-a întîmplat
mai devreme de acum şi soarele ăsta nu este nici el acelaşi
cu cel de care îmi aduc aminte iar cine crede
că mă cunoaşte azi
pentru că m-a întîlnit ieri va rîde şi
se va bucura văzînd ca s-a-nşelat.

Cînd o fată tînără, plină de iubire, cade
de pe casă şi îşi zdrobeşte capul de piatra
pe care piciorul meu o ocoleşte cu atenţie,
ochii mi se bucură de această formă
nouă în care se organizează materia.

Nu cred în nimic din ceea ce mi-ar pune
viaţa în pericol, însă nici nu ignor aceste
siluete abstracte, scrise sau calculate
disipate de lumina astrului ce-mi creste în burtă şi
tîşneşte sălbatic de sub pielea mea uimindu-mă, precum firul ierbii
uimeşte zăpada ostilă cu răsăritul ei cloroformic.

Ştiu numai ce simt, dar ce gîndesc îmi oferă putere
şi răspunsuri ce mă fac iarăşi să mă-ntreb,
şi astfel, numai ce este frumos este adevărat. o crimă
ce-mi potoleşte setea de sînge. o femeie pe care
o rad în cap şi dezbrăcînd-o de haine, o dau afară pe
coridorul blocului, plină de lacrimi şi  urlete
disperate ce vor atrage priviri străine asupra ei.
un răsărit înarmat pînă în dinţi cu nostalgii absurde ,
ca un grănicer
ce-mi fură mult timp privirea
cu sofisticăria-i emotivă  făcîndu-mă să nu
îmi amintesc niciodată că în spatele soarelui,
miracolul explodează după miracolul
dinaintea sa. o pădure proaspătă în care cîntecele
păsărilor se împletesc altfel în fiecare loc, obligîndu-mă
să cercetez cu atenţie toate emoţiile ciripite  pînă uit că
de aş fi ieşit la vreme din frunzişul halucinant dragostea ar fi
sărit în faţa maşinii mele, rănindu-se foarte uşor.
surîzător şi superficial.

Pe marginea lor, diavolul se sprijină în zîmbet. se dezvoltă
în alergare la picioarele mele dînd din coadă.

„Mă duc singur, nu înţeleg ce nu înţelegi,
nu înţeleg ce nu-i de-nţeles”
ea mă priveşte prin toţi oamenii de-odată,
de-a lungul amintirii.

Sînt foarte limpede şi senin.
am venit singur. nu am nimic la mine, nici
măcar corp nu am. nu ştiu ce să fac dar
aşa te pot privi mai bine. aşa te pot
părăsi fără să strigi. fără să te opui masacrului
supravieţuitor al digului din maimuţă.

Ce păcat că nu mă poţi auzi şi tăcerea te face să minţi.
să mă împingi din evoluţie.

Mă gîndeam la cele două perne rotunde
pe care m-am abandonat, dezvelindu-mă,
ca să ajung la tine.

Masca de om a fost doar lovitura precisă
şi ucigaşă a începutului. aşezată de curînd
înainte de lacrimă. înainte de confuzia detectată
de-a lungul furtunii. totul s-a petrecut între părinţi,
în unicul leagăn al copilăriei, pe mijlocul
podului de carne de unde am învăţat înalţimea întunericului
să-mi împletească pielea.

 „te iubesc dragul meu pentru că te pot ucide”.

Ea cumpără sufletul diavolului şi se întoarce la mine
ca la început, cu palmele larg deschise, gata să-şi
manifeste absenţa din mijlocul crimei ca şi
cum ar fi fost singura vinovată.

„ce pula mea vrei? Nu-mi amintesc
de tine. Eşti doar o curvăăăăăăăă? 
Îmi pare rău,
nu am ştiut. Mi-a făcut plăcere să te recunosc în
aceste condiţii.”

Universul complotează pe faţă. Cheltuieşte miliarde
de stele pentru ca miracolul ce sînt
să se întîmple şi sfîrşitul lui să-l
masturbeze direct în alb.

Nu pot fi nefericit purtînd mitoza albastrului mării
sub costumul împotriva albastrului mării al
scafandrului introvertit  ce ridică cu respect capacul
vaginului ontologic  înainte de a se scufunda
în bezna şi fragilitatea interiorului personal.

Nouă mii treisute patruzeci şi două de apusuri
s-au rătăcit pe continentul înghiţit de apele
nimfomane  ale corpului aplecat pe victorie,
tot atîtea răsărituri şi eu o dată cu ele mă caut
prin înotul stării tale de vis şi
ies la suprafaţă în lumina holului antic
plin de lichidul rahidian al planetei
nervos la maxim şi gata să mă ofer în dar
cercetătorilor, specialiştilor, inventatorilor
şi descoperitorilor ce se vor mulţumi cu mesajul
pe care sufletul meu sfărîmat de veselie  l-a
încrustat în zîmbet pe gipsul cufundat în cele două perne.
rotunde.

Doamna mă aşteaptă în atmosfera  nebuniei
cu moartea ascunsă între labii ţinîndu-mi piciorul pe gît.
„priveşte în sus” şi-ntr-adevăr , fără să vreau privesc în sus,
din început nu se vede nimic în rozul
pregătitor al dragostei fără corp, plîng pe lentoarea
introspectivă a revenirii, a recuperării,

pentru că
cel ce părăseşte este cel părăsit de iubire,
ucis în diavol de înspăimîntătoarea frumuseţe.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net