nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Claudiu
Komartin

in/out

     „Încordat şi tăios”, ca pruncul de cuvinte pe care îl tot naşte, poetul Claudiu Komartin este insomniac, schizofrenic, alcoolic, muribund, dar cu toate astea lucid pînă la sînge, cioranian de lucid în gînd, apt mereu de autocompătimiri sau de ultimatumuri. Viziunea sa asupra lumii nu este omogenă, coerentă, ci construită din imagini disparate, din fotografii faţă-profil care nu au altă legătură între ele decît amprenta unui impuls negator, veninos.
     Mereu altfel, mereu un erou revoltat faţă de in şi faţă de out, Komartin nu este, totuşi, decît un novice care încearcă să ajungă la autodefinire prin monologul în faţa instanţei critice. Îşi caută cuvintele cît mai acide, cît mai tăioase, încearcă să alcătuiască un limbaj nou şi convingător, dar necunoscut şi de nememorat. Şi de aceea poezia îi este fisurată, ciobită şi sincopată pentru că nu şi-a aflat încă forma estetică suferă pentru că nu este încă perfect conştientă de sine şi de limbajul său.
     Selecţia ce urmează face parte din volumul de debut Păpuşarul şi alte insomnii, apărut la editura Vinea în 2003.

Raluca Ciochină

I

Scîncetul unei tălpi confruntate
cu delirul cărbunilor încinşi ai poeziei
bizara, imperceptibila trasformare a scriptorului
în trestie
ori de cîte ori îşi cîntă tristeţea

într-adevăr, e dezarmantă lipsa de virilitate
a unui text scrijelit în sideful genunchilor:
poemul meu nu va zgudui lumea,
doar să răstoarne, poate, corabia lui Xandu
cu care despic pustiul acesta
de umanitate

cine ştie, poate că suflul va scutura definitiv
incertitudinile
agăţate cu nouă cîrlige de cianură
pe o frînghie între Scyla şi Caribda din mine, risipind
într-un moment de sinceritate totală
luxoasele umbre ce-nvăluie
trupul imaterial al morţii

aş mai adăuga, onorată instanţă
că ursitoarele îmi preziceau altceva

cu totul altceva.


II

Nu ghearele Verei Lynn, care scormoneau iscoditoare-n
scorburile neumblate ale minţii mele, nici geloziile ei mărunte
din serile cînd mă găsea
îngropat de viu în foi mototolite stînd plîns şi frumos şi cuminte
ca un Gustav Mahler de plastilină înfăşurat în coji de cartofi
Oho, cum se mai
pricepea fătuca asta să-mi zgîrie creierul şi să-l scorojească
pînă ajungea
la cuvinte!

Era şi vremea să demascăm diamantele
ascunse-n cremene, Adevărurile
Supreme îndesate de filozofi în pepeni
acolo unde (credeau ei)
nimeni nu se va mai obosi să caute răspunsuri.
Vorbiţi în dodii, magistre, şi aţi vorbi mai bine-n rodii
i-am aruncat
în timpul partidei noastre duminicale de şah
lui Kant, giganticul om de piatră
de la Königsberg.

Dar el tăcea, incapabil să mai articuleze
fraze Geniale; în interiorul gurii sale,
fără să tulbure mumia lui Faraon
viaţa termitierei dădea în clocot.


III

viaţa trăită în umbra unei cocoaşe
ca un fel de băşică supradimensionată
umplută cu neputinţe,
aşa mă imaginez
în nopţiile de convulsii şi insomnie:
Quasi-modo
dezmoştenit prinţ parizian,
vibrînd
la atingerea poemelor
incendiare ale iubirii.
vis cu arlechini, cu vitralii şi cu dans
la tulpina catedralei fără sfîrşit.

de parcă nu pantera aceea liliachie
din Jardin des Plantes

pe jumătate fiară, pe jumătate carne vegetală.

de parcă nu florile mari, mătăsoase
de fosfor

cu care-mi acopăr zilnic obrazul hidos

de-o nedisimulată nobleţe acidă.

de parcă nu fraţii gargui, ciobiţi puţin,

frumoşi şi neclintiţi

ca nişte hermeşi de marmură.


***

scriu un poem încordat şi tăios
la care în biserici bîntuite de dracul se încălzesc
noaptea
nebuni şi copii veniţi să străpungă
pe corbi de var
blindajul perfect al nesăţioasei morţi

scriu un poem strîns şi rece ca un pumn de oţel
şi fiindcă eu respir de acum pentru doi
fiecare gură de aer îmi arde plămînii iar viaţa
mi-o scuipă în subsoluri mustind de alcool

*

astfel
sub o lună cît craniul desprins de corp al unei maimuţe
în mine se strîng nebuni şi copii
ca într-un clopot de sticlă prin care moartea
priveşte – întotdeauna altfel
decît cum se obişnuieşte să vezi – un tigru
în gura unui crin tînăr

decapitat.


hiatus

e tîrziu, e vremea să îmi înfrunt spaimele

în casa asta în care telefonul sună
o dată la cîteva decenii

mă ascund printre ţevi sparte
cu ferestrele intrîndu-mi în carne
şi descresc
aşteptînd imposibile trasformări

un cal nechează la uşă
şi dă să intre

copitele lui îmi zdruncină patul

dar aici nu sînt decît eu
sun un soare fosforescent

îngrijind fiara ce plînge în mine

cu aceeaşi prudenţă iezuită
cu care noaptea cobor în infern.



Poemele insomniei
(fragmente)

Viaţa roşie, bogată în sînge, s-a călătorit din oraş,
de parcă nici n-ar fi fost vreodată,
şi în loc a venit viaţa albă de hîrtie – moartea.

Boris Pilniak

2

Împotmolirile în paturi cleioase împing trecătoarele grăbite la
gesturi sinucigaşe după ieşirea poetului din vastul său abator de
creaţie.
Afară se agonizează mizerabil : se transpiră, se fute, se moare.
Zguduindu-şi pîntecele metalic, marele oraş cere insistent
trasporturi suplimentare de seringi, prezervative şi cloroform.


5

Zac în tuburile propriei mele orgi ca într-un interminabil delir
post-operatoriu.
Am creierul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămînzesc. Scriu.
La marginea stepei mă aflu, înconjurat de hoardele străvechi pe
care atîta vreme le-am ignorat.
În cortul acesta, în tuburile propriei mele orgi tulburarea secretă
chipuri de stîncă. Spaima edifică sfincşi, zigurate.
Voi inventa marea numai pentru a-mi face din oasele de rechin
amulete, arme şi scuturi.
Voi scrie poeme, aşa cum cei plictisiţi îşi inventează amintiri de
gladiator.
Ca mamele ce visează în secret moartea pruncilor de la piept, îmi
voi dori să nu fi scris niciodată vreun cuvînt. Şi poate, aflîndu-mi
gîndul mostruos tocmai cuvintele m-or sugruma.
Am creionul fisurat şi negru. Respir sacadat. Flămînzesc.
S(i)criu.


6

Declinul începe cu insomnia,
cu întinsele ei flori tumorale, cu febra, cu tăcerea, cu frigurile.
Mersul e de-acum o preocupare anostă, ridicolă, în timp ce
abjecţia cucereşte şi ultimele regiuni sănătoase ale extincţiei.
Spulberarea tuturor sensurilor posibile face din creier un
crematoriu al eficienţei absolute. Al exterminării în masă.
Semenii fug şi gesticulează fără sens, nu înţelegi nimic din ce vor
- mîna unuia întinsă ameninţător se topeşte ca o jucărie de ceară
sub ochii tăi.
Priveşti plictisit cum
carnea străinului ţi se scurge cu încetinitoarul pe pulpe.


Poem

Cresc în gură o viperă
ce se descătuşează sălbatic
sun presiunea clocotitoare a limbajului.
Oricine încearcă să zdrobească sau să reteze
capul viperei
îşi încrucişează destinul
cu faldurile ghilotinei pe care o expir.

Corpul meu este un continent al necrozei.

E zece. Sînt sigur. Războiul stă să înceapă.

Vipera şi-a întins încet botul spre mine şi plînge.


Poem

O sută de viruşi mortali aşteaptă
plini de compasiune
eliberarea în atmosferă :
din laboratoarele genocidului programat
un soare orb spulberă pas cu pas
iluzia naivă a salvării speciei. Viaţa
se rostogoleşte cu viteză tot mai mare spre vid.

De mîine,
voi începe să ard într-o limbă nouă –
a cui tovărăşie o voi mai întina
cînd disperarea mea va fi devenit
materia cea mai inflamabilă din natură ?
O, jerba inimilor transformate în supernove
cînd insomnia incendiază pleoapele Fiarei !

Zilnic, 300.000 de soldaţi sapă tranşee
în aorta păcii
şi, în orice parte
mi-aş întoarce privirea, sînt numai eu :

eu, melancolicul

eu, absorbit de tragedii care nu mai mişcă pe nimeni,
sîngerînd în ritmul lent al mărşăluirii armatelor

eu şi iar eu,

umăr la umăr,
singurătate lîngă singurătate :

ghemuit în epava trupului
cu ochii ţintind halucinaţi spasmul din revolta astrelor,

ca un erou burlesc
la apropierea fetidă a morţii.


Post festum

Amintirile confuze ceţoase
nelămurite
în legătură cu ospăţul de astă-noapte
se confirmă. Pe pardoseală poate fi văzută
o baltă cleioasă şi tulbure
de vomă
pe care nimeni n-a îndrăznit să o şteargă.
Mîzga fluidă se strecoară subversiv
pe sub uşă
colorînd în verde irizat ce-a mai rămas
din lume. Fertilizată brusc
de sucul anistoric, lumea cea nouă

se trezeşte la viaţă.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net