nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Mircea Ţuglea

cittadinanza zero

     Acum vreo lună am luat parte la un seminar dedicat cetăţeniei europene, desfăşurat într-o staţiune balneară cosmopolită şi nefiresc de curată, undeva pe lîngă Florenţa. Cum se ştie, dezbaterile privind cetăţenia şi constituţia europeană se află (mai bine mai tîrziu decît niciodată) într-o fază avansată, dacă ţinem cont numai de proiectul adoptat recent la Salonic. Îmi pare însă că un text constituţional trebuie să-şi definească şi obiectul, cu alte cuvinte entitatea (cetăţeanul) căruia i se adresează, şi care „constituie”, pînă una alta, forma statală a cărei funcţionare este astfel stabilită. De aceea, nu-i de mirare că, dacă nu vom avea un „cetăţean european”, care să se identifice ca atare, nu vom avea vreodată nici o „constituţie europeană”, oricîte colocvii vor mai fi în anii ce vin. Căci spune astăzi cineva, cînd se recomandă, că vine din Europa, judeţul Franţa? Şi ce defineşte, mă întreb retoric (atîţia alţii au făcut-o înaintea mea), „identitatea europeană”, respectiv a ei cittadinanza („citizenship”)? Ei bine, poziţia cvasioficială, manifestată şi la seminarul de care aminteam, pare să fie aceea de a limita cittadinanza exclusiv la drepturile civile, ocultînd complet tradiţia culturală, ca să nu mai vorbim de cea religioasă, din cauza potenţialului lor discriminant. Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm şi ce mai rămîne european într-o societate fundamentată numai pe drepturile civile şi, pînă la urmă, deculturată. Asta în condiţiile în care demersul secularizator al cărui rezultat sînt, în ultimă instanţă, chiar drepturile civile este o invenţie europeană. Iar acest demers, conform unui Habermas, de exemplu, este făcut posibil tocmai de vocaţia hermeneutică a culturii europene, cu alte cuvinte de o îndelungată tradiţie culturală. Rezumînd, cred că drepturile civile, în sine, nu înseamnă mai nimic fără o tradiţie care le fundamentează (sau în raport cu care se definesc), şi în orice caz nu înseamnă peste tot acelaşi lucru, fiindcă un individ complet secularizat, aflat la un fel de grad zero social, nu se întîlneşte nicăieri în realitate, decît poate în cazul clonelor sau al mutanţilor „reeducaţi” de la Piteşti. Tot astfel, experimentul actual propune o cittadinanza zero care să conducă, probabil, la o Europă extrem de „curată” hermeneutic, deşi cosmopolită. Adică, un fel de staţiune balneară sterilă, alături de Florenţa renascentistă devenită muzeu, şi în care unicul animal viu (văzut de mine într-o noapte, tîrziu) să fie o pisică înspăimîntată, miorlăind de singurătate.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net