nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

Oana Ninulescu

distanţa din centru

     Aparent, între zero (0) şi unu (1) nu este nimic esenţial, trecerea se face în mod logic şi automat, ca şi cînd cifrele 0 şi 1 ar fi cumva lipite una de cealaltă. Însă peretele subţire ce le conturează şi le formează ca individualitate, nelăsîndu-le să se confunde, reprezintă de fapt o infinitate de puncte, un interval, o distanţă în sine, pe care Nina Vasile o surprinde în volumul virtual „Distanţa din miezul nopţii” (editat de Noesis). O distanţă înlăuntrul sîmburelui lucrurilor, o descoperire a interiorului interiorului şi aşa mai departe. Aşadar, o deconstrucţie a Centrului („miezul nopţii”), perceput în permanenţă ca o structură compozită, capabilă de a se diviza, plia, fragmenta, organiza şi re-organiza la infinit.
     Volumul este alcătuit din trei perspective ale acestei distanţe („Sindromul distanţei”, „Distanţa din miezul nopţii”, „Distanţa lui Dürer”). Pentru început ne este descris cu amănunte, mai mult sau mai puţin ştiinţifice, Sindromul distanţei, care împrumută ceva biblic, apocaliptic, o iminenţă a infiltrării lui în lucruri. Apare un actant liric-simbol – Mielul, privind eul din oglindă, cu o individualitate incertă, ezitînd între a fi în sine şi identificarea totală cu eul poetic. Evident, porţiunea aceasta subtilă, cvasi-perceptibilă, între cel-care-se-oglindeşte şi imaginea oglindită nu este altceva decît o altă distanţă a Ninei Vasile. O distanţă în care se poate ţese „poemul distanţei”, „un trup de cuvinte”, actul poetic devenind oarecum originar între limitele acestui interval.  Şi aceasta pentru că există un moment-cheie care acţionează pozitiv în sensul creării poetice, o clipă suspendată ce anulează ordinea firească a lumii pentru a permite între-vederea unei alte realităţi: „Numai după miezul nopţii / mă strecor pe cîmpia plasmatică / în ea intru. pînă la inimă / pînă la umbră. Cu mine se întîmplă / îndelungata îndrăgostire de frumosul / fără corp exasperantul Poem”.
     Rămîne de văzut în ce măsură această distanţă mereu şi mereu invocată pe parcursul discursului liric poate fi recunoscută şi la nivelul scriiturii. Pentru că, într-adevăr, în cazul Ninei Vasile putem vorbi de o corespondenţă subtilă (dar nu îndeajuns) între planul ideatic şi cel textual, un paralelism simbolic care încearcă să reia formula poeziei ca tot unitar, ca organism structurat, cu părţi componente similare.
     În primul rînd, distanţa este percepută la nivel grafic, prin spaţiile goale între cuvinte, prin „rupturile” în carnea textului, astfel încît cititorul este chemat să le completeze din prisma propriei sale dispoziţii interioare. Mai mult, există chiar şi un „poem ascuns” în cea de-a treia parte a volumului, un titlu sub care pagina se desfăşoară impudică, goală, provocatoare în ultimă instanţă. Pe pagina următoare însă, ne este dată „dezlegarea” poemului ascuns, care nu este altceva decît un fel de hexagramă cu pretenţii hermeneutice. Trecînd de nivelul spaţiilor dintre cuvinte, sintaxa este deconstruită, frazele sînt întrerupte după elementele relaţionale care devin liantul între o idee întreruptă şi... neant. Topica este de asemenea contestată, propoziţiile eliptice de predicat, conjuncţiile şi prepoziţiile dobîndesc o poziţie (aparent) aleatorie. Toate aceste „inovaţii” de natură avangardistă şi neo-modernistă încearcă să contureze un labirint lingvistic prin corpul căruia lectorul cu firul în mînă trebuie să găsească ieşirea către Sens.
     Acest parcurs oarecum încîlcit se dovedeşte însă mai simplu decît pare. Şi aceasta deoarece distanţa vizibilă la nivelul scriiturii este doar o replică a distanţei din miezul nopţii, a distanţei intrinseci lucrurilor. Astfel, totul devine motivat de tot, nimic nu este pus la întîmplare în poezia Ninei Vasile, care îşi construieşte pînza textuală cu o migală şi sîrguinţă acerbă, fiind, după propria definiţie, un „păianjen fără trup la răspîntii” care îşi face bilanţul, auto-analizîndu-se cu minuţiozitate: „azi am scris mai multe pînze / cu frenezia durerii şi singur căci / mîini picioare creier de om îmi cresc / şi nu mai văd”. Poemul care se naşte din această „frenezie a durerii” nu poate fi altul decît Poemul (în acest sens este utilizată majuscula), adică opera organică ale cărei componente se încleiază unele într-altele după reguli precise, unind într-însa deopotrivă forma şi sensul.
     Totuşi, Nina Vasile ne spune că şi aici, în unitate, în Centru, există o distanţă, pe care poate că noi nu o percepem, dar care este în sine şi prin acest simplu fapt de a fi ne insinuează posibilitatea unei alte realităţi, a unui spaţiu distinct care e posibil să urmeze legile visului („fisură vie, impregnare / a lumii visului în / rădăcinile şi fibrele lucrurilor din cameră”), ale „lumii de dincolo” („moartea nu se mai termină / şi nu mai mor”) sau ale unei cu totul alte lumi esenţiale, identificată de Nina Vasile cu spaţiul incert al Poeziei. Să fie oare aşa?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net