nr. 6-7 (147-8)
29 iulie 2003
 

     Reluăm discuţia din numărul trecut despre „noua generaţie literară”, focalizîndu-o asupra Constanţei anului 2003, la 10 ani deci de la formarea Cenaclului de Marţi, care a însemnat, cum scriam altă dată, apariţia în scena literară dobrogeană, practic pentru prima dată, a unor scriitori esenţialmente novatori şi, mai ales, dezbăraţi de eternele complexe provinciale, debutaţi în volum între anii 1996 (Grigore Şoitu şi subsemnatul) şi 2000-2001 (Mugur Grosu şi George Vasilievici). Să vedem, aşadar, cum s-a schimbat, în această ultimă decadă, orizontul de receptare/performare al Constanţei literare, în opinia lui Sorin Tudor Dinco (membru al Cenaclului de Marţi) şi a „nouăzecistului” (după cum singur se defineşte) Dan Perşa. Publicăm, în acest context, şi un interesant excurs al lui Gelu Vlasin despre „deprimism”, prin care ultimele evoluţii de la Constanţa sînt integrate unei paradigme post-apocaliptice.

Mircea Ţuglea

de rerum generatiae

     Urmăresc săptămînal – sau mă urmăreşte –, destul de prins de fenomen, ceea ce se întîmplă de aproape un an, la Euridice. Într-un fel, care nu-mi produce neapărat satisfacţie, mă bucur pentru succesul tînărului Peniuc, mă cucereşte înţelepciunea lui Urmanov şi uneori sînt partizanul absent al avangardistului Ianuş. Ceva, însă, ca un tentacul viguros încă bine prins de glezna formării mele, mă opreşte să-mi sincronizez rîndurile cu „generaţia lor”. De fapt, nu mă simt sincron cu nici o generaţie, poate pentru că juneţea mi-am îngropat-o în cea a lui Cărtărescu sau, dacă vreţi, a lui Vlasie. Recunosc, e destul de dificil pentru un tînăr scriitor de la noi să nu se agaţe de vreun val, să rămînă în turn, să privească în el ca spre propriile viscere. Evident că mi-e teamă să nu fi pierdut vreun val care să mă fi adus la un ţărm de literatură, dar mă linişteşte această margine de tăcere, în care aştept să treacă Titanicul meu, de după aisberg, la puntea căruia, gîndesc eu, mă voi întoarce din insulă. Este – nu-i asa? – greu să te refuzi, ca tînăr scriitor român, unei generaţii, e un gest suicidal şi, oricum, din tot ce ai de pierdut – timp, bani, iubire, viaţă, prieteni – a te ataşa/revendica ar fi cel putin suficient pentru ca cineva, Dumnezeul receptării tale, să te atingă cu crucea omologării. Fie şi prin înregimentare; numele tău ar sta undeva, într-o enumeraţie a cotidianului.
     Cu atît mai greu îmi este mie. Un blestem, de care nu se ştie daca voi mai scăpa vreodată, nu-mi dă voie să trăiesc plenar, firesc şi pe dîra propriului vis, în mulţime, în agora. Nevoit o dată să mă retrag într-un tîrg prăfuit, iată-mă a doua oară silit să-i înghit praful şi să tuşesc înecat, surd, şi să ascult izbirea ecoului de nişte pereţi goi şi înalţi. Din această insalubritate literară, a scrie este – cred eu, în cele mai acute momente – un adevarat act ferit de compromis. Am impresia – în acest tîrg în care e şi un act de glorie literară să pronunţi corect numele unui optzecist – că nu se întîmplă nimic şi că mă întîmplu doar eu. Eu generez, eu îmi sînt generaţia mea. „Act pur de narcisism”. Dar, mă asigur, de fiecare dată cînd trec strada, nu acesta este reperul (palma din oglindă). Îmi pare cu atît mai hazardat să crezi că ceva se schimbă, cîtă vreme în underground există filoane în care s-a săpat pînă la sfert sau jumătate de drum. Citesc cărţi din trecut – este literatura care se citeşte în provincie – pentru că cele din prezent nu ajung aici. Din trecutul apropiat, unde se vede oprirea, poticnirea, pasul în lături şi cel înapoi. În prezentul apropiat, a crede într-o generaţie sau alta înseamnă a renunţa la una sau alta. Însă eu nu pot renunţa la literatură – cîmp vast, încercat pe ici, pe colo, pe alocuri părăsit înainte ca o generaţie să fi cules ceea ce a sădit alta. Anotimpurile se succed suspect de repede, pentru clima bine temperată din această emisferă.
     I-am numit pe optzecişti postmoderniştii nostri, şi, apoi, l-am descoperit pe, de exemplu, Camil Petrescu printr-o grilă pe cît de contestată, pe atît de apropriată. Dacă Stănescu ar fi dat orice numai să fi scris el „Moartea căprioarei”, aş vrea să fiu crezut că acelaşi preţ l-aş plăti numai să fi scris eu „Patul lui Procust”. Dacă acest roman l-aş fi scris eu, astăzi, cu siguranţă, Marin Mincu m-ar fi considerat textualist şi emul al dînsului, pe linia autenticităţii. Atît de singulară este această carte în literatura noastră, încît n-a putut crea nici un emul (daca am omis pe cineva, a fost din politeţe). Şi, de-ar mai rămîne ceva din acel „orice preţ”, l-aş plăti să-l fi creat eu pe Mopete. Dar, vorba unuia dintre primii „generaţionişti”, „n-a fost să fie”.
     Din păcate, acolo unde se discută despre generaţie, în imediat, se produc două pierderi: şi de partea cărţii, şi de partea autorului. Idiosincraziile critice, care au creat acest criteriu de grupare, nu vor fi nicicum satisfăcute. Literatura nu are această finalitate. Literatura nu ar trebui să-şi fixeze decît o singură finalitate: literatura. Din această stază, totul mi-e indiferent şi dimpotrivă. Dintr-o ipostază trecută, nu prea trecută, amintirea mentorului Marin Mincu (fericită situaţie cînd umbra stejarului se ridică, lăsînd lăstărişul să crească din seva stejarului, dar în legea naturii) păstrează în mine vii o flacăra şi nişte prietenii: flacăra cititului şi a scrisului şi prieteniile de la Cenaclul de Marţi, mica mea generaţie, în care oricînd mă voi reîntoarce şi pare-se că niciodată nu mă voi mai regăsi. Sau invers. Ce a fost se va rostui; ce va fi va rămîne. Presupunînd că voi muri mîine, acesta ar fi testamentul meu pentru generaţii, şi o carte premiată la un festival, publicată într-un tîrg, nerecenzată de vreun critic, neînjurată de vreun coleg „de generaţie” şi care nu ştiu dacă mă obligă să confirm. Dar eu nu voi muri mîine. Ce păcat!
    
     P.S. Aş rescrie cele de mai sus, într-un alt registru, pornind de la gestul postmodern à la Cioran al lui Podoabă, Cistelecan şi Crăciun, care şi-au dat demisia din generaţia ’80, în 2000.

Sorin Tudor Dinco

împotriva paradigmei

     În ce mă priveşte, părerea mea este că îndată după 1990, în România a început să ia naştere şi apoi să capete contururi tot mai sigure o înnoită viziune a scriitorilor asupra literaturii. Un fenomen cît se poate firesc, cel puţin dintr-un motiv. Pentru că s-au schimbat condiţiile existenţiale, iar viziunea asupra literaturii e dependentă de ele, căci orizontul de aşteptare al lectorului e întotdeauna legat de contingent. Soap-opera şi telenovela, lipsite de orice calităţi artistice, speculează strict această situaţie. Dar şi scriitorul scrie tot pentru contemporanii săi (alias pentru sine însuşi, căutînd să-şi răspundă întrebărilor asupra propriei sale existenţe), iar în cazurile fericite reuşeşte să releve din contingent universaliile omeneşti. Punîndu-şi cu totul alte întrebări într-o altă ordine socială, politică, economică, internaţională etc., omul în genere fiind marcat de meditaţia asupra condiţiilor de viaţă ce îi sînt date (şi pe care ar dori ca măcar într-o măsură să le determine), substanţa literaturii se schimbă şi ea şi odată cu aceasta şi mijloacele reprezentării artistice au nevoie de înnoiri. Desigur, se poate spune că aici e vorba despre o viziune sociologizată asupra literaturii, căci ea afirmă că estetica s-ar trage din ceva, adică nu este ea însăşi rădăcina din care creşte literatura. Dar cred că acesta este un specific, în linii generale, al perioadei pe care o traversăm. Înnoirile iau naştere din interacţiunea a numeroşi factori, între care cei mai puţin imponderabili sînt cei „lumeşti”, deci îi putem numi mult mai lesne. Căci „esteticile” sînt cu mult mai greu de observat şi de fixat în atributele lor, dacă e să fie „extrase” din opere. Există, desigur, cazul altfel rar, dar care a făcut o modă în secolul abia trecut, al esteticilor „independente” de „lume”, cum e, de-o pildă, onirismul estetic, care se raporta la suprarealism, prin negare. Însă un alt exemplu, cel al esteticii optzeciste, foarte rezistentă în timp (mă refer mai ales la estetica circumscrisă de teoretizările lui Al. Muşina – căci se raportează la estetica poeţilor americani din anii şaptezeci), nu se poate spune că a fost cu totul independentă. Citindu-i pe teoreticienii optzecismului, ne dăm seama că pornesc tot de la condiţiile existenţei lor şi a contemporanilor, fie că ne referim la poezia cotidianului, fie că ne referim la textuare (transferul făpturii şi lumii în text). Încît cred mai degrabă că substanţa literaturii (o expresie a vieţii omeneşti) prevalează asupra esteticii, dacă luăm estetica în sensul ei consacrat. E motivul din care, pentru uz personal, am şi lărgit graniţele noţiunii de estetică, spunîndu-mi că estetica e mai degrabă „arta” meditaţiei asupra fiinţei omeneşti, ce te duce cu întrebările pînă la orizontul putinţei cunoaşterii. Astfel, nici nu am putut accepta afirmaţia lui Solomon Marcus, cum că ştiinţa a devenit la rîndu-i, astăzi, o estetică. Atunci cînd Laplace a spus: Dumnezeu - n-am nevoie de ipoteza aceasta, ştiinţa a rupt orice punte cu estetica. Atunci cînd va spune: am nevoie de ipoteza Dumnezeu, deoarece altfel nu pot explica fenomenele, ştiinţa va reveni la estetică. Scriitorul, insul ce prin excelenţă îşi pune întrebări duse pînă la putinţa omului de a cunoaşte, cum nu poate răspunde la ele, are nevoie de ipoteza Dumnezeu, ca să explice ce se petrece pe lumea aceasta. Într-o lume desacralizată, chiar dacă el însuşi profan, scriitorul e singurul ce mai posedă intuirea unui dumnezeu viu, neinstituţionalizat, intuire care, de scriitori fiind vorba, se metamorfozează prin excelenţă în „ficţiune”. Iată dar cum o schimbare politico-socială obligă pe fiecare scriitor să mediteze asupra unor noţiuni ce păreau atît de statice, cum sînt cele de estetică şi de ficţiune de pildă şi să le definească altminteri decît le ştia. Pe de altă parte, e drept, o estetică odată „lansată”, are o imensă putere de a influenţa scriitorii şi a se auto-regenera. Exemplul cel mai apropiat de noi e tot estetica optzecistă. Ea a influenţat puternic şi poezia scrisă de promoţiile din anii nouăzeci, dar, desigur, aceasta nu poate fi o laudă pentru poeţi. Unii dintre ei s-au emancipat destul de bine de tutelă, încît un critic cum este Octavian Soviany, a reuşit să distingă un „deceniu apocaliptic” (punînd deci în centru substanţa literaturii – modelul existenţial nihilocentric), iar acum vorbeşte despre cvasi-literatură (reductiv, definită ca „realism senzorial”). Cu toată neplăcerea pe care o resimt în faţa demersurilor sociologizante, scriitorii sînt legaţi, în această epocă „postmodernă”, ce a dat naştere postmodernismului, de „substanţa” scrierii. Întemeierea lor este, aşadar, ontologică – adică aşişderea celei a literaturii existenţialiste şi a literaturii absurdului. La acest nivel, nu poate fi vorba, deci, despre o schimbare de paradigmă literară. Însă ea există, în opinia mea, la un nivel mai superficial, găsibil în atitudinea existenţială practicată de scriitori. Aici „paradigma” e, într-adevăr, cu totul alta şi se deosebeşte la fel de mult de cea postmodernistă, precît se deosebeşte şi aceasta din urmă de cea a literaturii absurdului. Poate că e prea mult spus „paradigmă” şi ar trebui mai degrabă utilizat cuvîntul „atitudine”. Căci existenţialiştii aveau o atitudine progresistă, credeau într-un dialog fecund cu factorii politici – şi ei vorbeau de la tribună. Literatorii absurdului sînt ceva mai retraşi: metaforic, ei constată o „stare” a lumii, descriu existenţa, afirmînd absurditatea ei. Primii postmodernişti, ca Donald Barthelme, au o atitudine marcată de un total pesimist privind un posibil dialog cu „puterea”. Ei, renunţă, defetist, la acesta – dar îndată apoi începe caruselul prefacerilor postmodernismului în cu totul alt sens: pe de o parte discursul se politizează, iar pe de alta se academizează. Postmodernismul, în opinia, are mai multe feţe, însă cred că postmodernismul autentic e cel de la începuturi, iar el se trage din existenţialism şi literatura absurdului, continuîndu-le. Sînt foarte puţini critici români interesaţi de coordonatele paradigmatice ale literaturii scrise la noi. În general, se practică tot critica impresionistă. O parte din literatura vie a fost cercetată de criticul Octavian Soviany, care i-a schiţat profilul despre care vorbeam mai înainte. Cu atît de puţini cercetători, oameni specializaţi în probleme de literatură, care să evidenţieze fapte reale ale acesteia, literatura le poate părea, chiar şi literaţilor, un hăţiş, cu atît mai mult cu cît, după o fericită expresie a Nicoletei Sălcudeanu, ne aflăm într-un timp al „profuziei de scrieri inclasificabile”. Cred că a vorbi despre o schimbare de paradigmă literară cere enorme precauţii, însă mai cred că această problemă trebuie discutată şi să-şi găsească expresie cît mai multe opinii, opinii curajoase, căci riscul de a ne afla în eroare e major. Ca să dea cît de cît roade, ar fi necesară stabilirea criteriilor de apreciere a paradigmei literare. Eu cred că aceste criterii sînt cele enunţate de Maria-Ana Tupan în volumul Discursul postmodern: „parametrii epistemologici şi stilistici ai limbajului literar contemporan: structura şi intenţia estetică, harta cognitivă şi reprezentarea figurativă”. Ori, la noi, discursul critic nu s-a aflat vreodată în proximitatea criteriilor paradigmatice, ci, în cel mai bun caz, a celor estetice. Nu avem măcar un vag tabel mendeleevic al „paradigmelor” succedate în literatura română, încît a vorbi despre o schimbare de paradigmă actuală nu este deloc facil. Nu posedăm, practic, „studiile de caz”, şi oare ce ins ar putea, de unul singur, chiar posedînd geniu enciclopedist, să facă afirmaţii sigure? Ne rămîne doar flerul, simţul nostru „olfactiv”, al criticilor şi literaţilor, pentru a spune că, da, putem mirosi o schimbare de paradigmă. Şi iar, totuşi, o paradigmă înseamnă atribute generice pentru majoritatea operelor literare scrise într-un anumit timp, iar mie îmi pare că, astăzi, „inclasificabilul” Nicoletei Sălcudeanu e un atribut mai important decît atributele generice. Desigur, pofta sistematizării e irepresibilă şi fără îndoială că, în viitor, criticii vor sistematiza şi literatura scrisă astăzi, „ajustînd-o” binişor la criteriile sistematice. Dar părerea mea e că în literatură ar trebui să primeze excepţia, originalitatea, nu comunul, nu omnitudinea.
     În ce priveşte Constanţa, faptele literatorilor sînt cu mult mai greu de apreciat decît aiurea. Practic, oricît am fi de îngăduitori, nu putem descoperi decît două promoţii literare aici. Una, masivă, în anii şaptezeci (Mincu, Protopopescu, Lumezianu, Novac, Motoc, Porumboiu, Dragomir ş.a.), alta în anii nouăzeci (Şoitu, Ţuglea, Bîja, Dinco, Grosu, Vasilievici ş.a. – formaţi majoritatea la Cenaclul de Marţi condus de Marin Mincu). Înainte: Bică Porumboiu, iar şi mai înainte, Stelaru – esteticeşte notabili. Între, doar cîţiva singuratici, ca Şlapac şi, daca mi-e permis, subsemnatul… Raportîndu-ne la toată Dobrogea, promoţia din care fac parte numără doar doi oameni, din cîte ştiu, celălalt fiind tulceanul Caraman. Ar fi mult prea mult spus că poate cineva cerceta o paradigmă în acest context (local adică). Ea e posibilă, dar într-un context cu mult mai larg, al congenerilor din toată ţara, scriitorii ce au urmat imediat mişcării optzeciste şi despre care nu se poate spune că sînt optzecişti (sînt foarte mulţi; între ei: Iustin Panţa, Aldulescu, Gîrbea, Cesereanu, Bănulescu, Văcărescu, Oţoiu, Milea, probabil Stoenescu – încadrabil ca „stil” etc.). În ce priveşte promoţia şaptezeci - fracturată teribil pînă şi pe criteriul pregătirii intelectuale: de la omul de cultură deplin (poet, teoretician, critic, editor, traducător, profesor etc.) Marin Mincu la poetul nativ Ion Dragomir -, e greu să dai seama de existenţa unei paradigme comune care să fi funcţionat în literatura creată de ei, deşi a fost o promoţie destul de unită la începuturi. Mai degrabă se poate vorbi – cînd e cazul – de fante estetice personale. Nu se văd, de pildă, deloc similitudini de intenţie estetică fie şi între doi scriitori apropiaţi, ce au condus împreună, timp de peste treizeci de ani o revistă literară: Constantin Novac şi Nicolae Motoc. Mai degrabă se poate depista un nucleu estetic comun în scrierile promoţiei nouăzeci, dar asta se datorează, cred, mai degrabă faptului că majoritatea provin din Cenaclul de Marţi. În postura de şef de cenaclu, Marin Mincu a dovedit un spirit superior: nu i-a atras pe tineri spre textualism, cum s-ar fi putut simţi îndreptăţit să facă. I-a observat doar, lăsîndu-i să se dezvolte natural, liber, să capteze poezia din atmosfera lumii care îi înconjoară. Mircea Ţuglea s-a îndreptat spre poemul amplu, apud Eliot şi Pound, dar demersul său va fi probabil rapid descurajat de critica literară românească, incapabilă să accepte altceva decît numai ce gravitează în jurul unui model „canonic” actual, constrîngere care, în opinia mea, face să stagneze poezia românească, forţînd energiile creatoare la „seriozitate”, prin restricţia aruncată asupra poeţilor tineri de a cocheta, ludic, cu poieticile. Apoi, mai e un fapt ce face dificilă rostirea despre o paradigmă literară. Paradigma nu aparţine scriitorului ce stă la masa lui şi scrie, ci reprezintă mai degrabă mentalul colectiv al unei epoci. Atributul ei esenţial, cu care aproape că se identifică, este epistema unui timp, iar aceasta ia naştere din interacţiunea gîndirii umane cu starea civilizaţiei (marcată – sau produsă – de stadiul ştiinţei pozitiviste, a tehnologiilor, a conştiinţei politice, a viziunii asupra culturii, a stării societăţii etc). încît scriitorul nu e cu nimic responsabil de paradigma căreia aparţine. El poate avea, mai mult sau mai puţin, o atitudine faţă de aceasta, uneori negativă, alteori pozitivă, întrucît, adevărul e că tot acest efort de a pune literatura în cadrul unei paradigme, e fals şi nociv şi opus cu totul demersului literatorului, care de fapt evaluează după criterii umaniste „starea lumii”, mentalul colectiv (epistema) şi de cele mai multe ori se află în postura profetului rău, care le neagă valenţele superior umane, aflat într-o permanentă gîlceavă cu ele, considerînd, cel mai adesea, că acestea dezumanizează, că se opun legitimării omului ca fiinţă. Discuţiile (cărţile) abundente pe tema poeticilor (moderniste şi postmoderniste), ce se axează în jurul paradigmelor cunoaşterii cel mai adesea, nu doar că trădează definitiv spiritul literaturii, dar au ajuns să creeze mari dificultăţi scriitorilor (prin puterea confuziei ce o răspîndesc între paradigmele literaturii asimilate paradigmelor cunoaşterii). Naivi cum sînt, scriitorii acceptă uşor că ei aparţin unei paradigme, încît atunci cînd scriu, nu îşi mai dau seama că ei de fapt se află, cu armele lor slabe, împotriva acesteia. E o situaţie ce transpare, în opinia mea, în plan literar, la noi. Poeţii, prozatorii se tem să treacă dincolo de peticul odăii lor, se închid într-un „realism senzorial”, în cvasi-literatură. În această ordine de idei, aş fi interesat să văd nu cărţi în care poeticile sînt subsumate paradigmelor cunoaşterilor, ci studii care să cerceteze opoziţia dintre poetici şi paradigme. Căci, aşa cum afirma Dostoievski, doi ori doi fac patru înseamnă moarte: a asimila poeticile paradigmelor cunoaşterii, înseamnă a le aduce în domeniul evaluării cantitative, a le ucide.

Dan Perşa

deprimismul românesc

     Într-un articol publicat în anul 2000 în Cotidianul, semnalam apariţia pe scena literară românească a unuí grup de tineri scriitori, majoritatea nedebutaţi în volum, cu certă vocaţie „deprimistă” şi cu reale perspective de afirmare. Mulţi dintre cei menţionati în acel articol au confirmat aşteptările şi s-au remarcat prin debuturi  spectaculoase, încununate de nominalizări sau chiar premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Poemele lor pot fi descoperite pe net la Respiro,  Liternet,  Agora Online,  Revista de Marţi, Equivalences sau Noesis. De asemenea, un comentariu pe marginea acestui subiect a fost lansat şi în cadrul grupului de discutii Nadir latent. Fenomenul „internaut” a căpătat proporţii de-a dreptul incredibile, unii dintre scriitorii tineri ajungînd să fie mai bine receptaţi decat maeştrii lor. Iniţiativele sînt multiple iar cei care se încumetă să pornească la drum în aventura site-urilor şi paginilor web sînt din ce în ce mai numeroşi. Există site-uri literare româneşti care au depăşit cu mult cifra miilor de utilizatori, deşi sînt la început de drum. Facilitatea publicării în variantă electronică este în primul rînd una de natură financiară, dar nu pot fi ignorate nici avantajele cu privire la posibilităţile de distribuţie şi promovare a unei cărţi apărute pe net. Revenind la conceptul deprimist şi la formele lui de exprimare, aş vrea să menţionez, în continuare, cîteva dintre principiile care fundamentează această teorie. Dacă ar fi să-l citez pe Harold Bloom, probabil că aş începe cu descrierea liniară a limitei canonului occidental, desfoind acele pasaje prin care este sugerată duplicitatea interpretativă a simbolului estetic. Dar n-am să fac acest lucru, cel puţin din două motive - odată pentru faptul că metoda de analiză a textelor - potrivit afirmaţiilor lui Alain Vaillant, reprezintă în fond o banală axiomă sintagmatică, şi în al doilea rînd pentru că limita canonului estetic occidental a fost deja depaşită. Conform previziunilor făcute de Alexandre Leupin într-un articol intitulat La fin du sex şi apărut în „Art Press” [noiembrie 1999], epoca sexismului a început să apună, iar încercările puerile de revigorare au fost şi vor fi sortite eşecului. Astăzi nu mai impresionează pe nimeni utilizarea unui limbaj literar vulgarizat doar în intenţia de-a capta binevoitoarea atenţie a publicului cititor. Potenţialul cititor de astăzi este afectat de receptarea unei realităţi cu vădite caracteristici epistemologice, în care să-şi poată regăsi posibile puncte de congruenţă care să-l determine la acţiune şi implicare. Într-o societate extrem de dinamică, în care sistemele informaţionale au desfiinţat efectiv toate barierele, mai ales în ceea ce priveşte comunicarea, era firesc să se întîmple lucruri extrem de interesante şi pe tărîmul culturii. Site-urile pe Internet, paginile web destinate literaturii şi artei sînt de ordinul miilor şi chiar zecilor de mii. În orice clipă eşti conectat la informaţii de ultimă oră şi poţi comunica oriunde, oricînd şi cu oricine de pe întreaga planetă.  Nici chiar Michael  Moorcock – vizionarul sf-ismului, n-ar fi putut bănui, acum vreo cîţiva ani, ce-o să se întîmple în această zonă de interes. Minimalismul, fugitivismul, biografismul, nonmetrismul, post-textualismul şi mai ales deprimismul sînt idei culturale care au încercat să decripteze şi într-un fel să deconstruiască fundamentele canonului estetic occidental. Deprimismul [ref. fr. – deprimisme] este un curent literar desprins din zona new wave şi se caracterizează prin abordarea tematică a unei realităţi bazate pe suprimarea conceptului de individualitate şi pe încarcerarea lui într-un sistem globalizant destructiv şi restrictiv [conexiuni multiple cu depressionismul francez şi neo-realismul american]. Debarasat de nebuloasa unor ficţiuni  premontorii, deprimismul reuşeşte să se evidenţieze tocmai prin forţa lui de-a rezista valoric într-un sistem în care se diferenţiază clar  două opţiuni majore:  a) elitismul – şi migrarea textelor literare într-un micro-univers de tip eclectic; b) – comercialismul – şi opţiunea cititorului cotidian pentru lecturarea unor texte aproape lipsite de veleităţi literare.  Teoria formalistă a limbajului poetic demonstrează evaziunea funcţiei poetice care depăşeşte cîmpul poeziei, incluzînd orice discurs, orice text în versuri sau proză, primit şi receptat ca mesaj literar, demonstrînd că literatura poate fi depistată pretutindeni, în orice specie de scriere. Cert este faptul că nimeni nu-şi mai poate asuma rolul de-a monitoriza valoric tot ceea ce se întîmplă în acest imens teritoriu artistic. Şi totusi...  Poezia, în conceptul deprimist, nu este o esenţă, nu este o matrice localizată într-o anumită zonă a poemului, ci este dispersia spaţiilor albe difuzate pe toată suprafaţa lui, cuprinzînd elementele minimalului compatibile cu orice experienţă umană,  conditionaţă prin existenţa unor contexte valorizate de componenta experienţiala pe care un autor o controlează poetic. [Daniel Moţoiu – Poeme din mers, Ed. Timpul, 1999; Mihai Goţiu – Povestea unui poem discursiv – Ed. Paralela 45, 2000; George Vasilievici – gabi 78, Ed. Vinea, 001; Elena Vlădăreanu – Pagini, Ed. Timpul 2002]. Semnificaţiile latente explorate în cuvinte nu trebuie doar să pozitiveze receptarea poetică prin potenţiale formule metaforice. Deprimismul propune conceptul minimal de abordare a unei realităţi dificile/dinamice/dureroase, care îşi supune individualul prin absorbţie. Această critică a formei apreciază forma prin raportare la obstacolele antiformale învinse, deci prin raportare la elementele anestetice reale transformate în materiale ale imaginaţiei estetice. [Constantin Virgil Bănescu – Cîinele, femeia şi ocheada – Ed. Timpul, 2000; Adrian Urmanov – Cărnurile cannonice – Ed. Pontica, 2001; Răzvan Ţupa – Fetiş, Ed. Semne, 2001; Andrei Peniuc – Un animal mic, Ed. Pontica 2002]. Deprimismul are intenţia de a depăşi sfera liricului tradiţional şi de a include în conceptul de metaforă toate transferurile complete de termeni şi de structuri vizionare, demonstrînd că elementul negării tradiţionalismului este un argument pentru credinţa ad litteram în capacitatea mitică a cuvîntului poetic de a-şi conţine propria semnificaţie. [Mihai Ignat – Klein spuse – regim de samizdat, 2001; Mircea Ţuglea – mircea ţuglea, Ed. Pontica, 2001; Adela Greceanu – Domnişoara Cvasi, Ed. Vinea 2001; Mugur Grosu – Haltera cu zurgălăi, Ed. Pontica, 2001; Iulian Tănase – Iubitafizica, Ed. Vinea, 2002]...
     13 scriitori, 13 individualităţi, 13 tineri, 13 promisiuni, 13 personalităţi şi bineînţeles 13 destine literare distincte. Şi totuşi ceva-i uneşte...  Cei 13 „deprimişti” vor avea cu siguranţă [în următorii 13 ani] un important cuvînt de spus în literatura română.

Gelu Vlasin

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net