nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Grigore Şoitu

(co)chilia, mon amour!

     Nu demult, foloseam un soft shareware pentru a surfa pe Net. Prin el captam imagini înregistrare de satelitul Blue Marbel. Trebuia să ai o conexiune stabilă (... ping-ul de invidiat) şi o placă video cu chipset Nvidia ca să poţi vedea orice colţ al lumii. Am încercat să mă plimb pe străzile unei metropole americane, am navigat prin apele tulburi ale unei insule latine şi m-am oprit în Delta Dunării (de unde surfam...). Era o senzaţie stranie, onirică, ca aceea din visul în care te înalţi deasupra oraşului, dai din aripi ca şi cum ai respira dar te vezi zburînd ca pe un actant oarecare. Practic, intrai în soft cu un dublu click şi apărea pămîntul, ca la orele de geografie, sferic şi albastru. Cu mouse-ul fixai ţinta (un continent oarecare) şi aceasta se mărea pînă distingeai oraşele, care la rîndul lor se măreau. Cu toate acestea,conexiunea mea de 44Kbps îmi fragmenta detaliile, iar străzile, de exemplu, apăreau blurate, neclare. O web-camera, imensă, care controla totul, chiar şi pe mine care aveam impresia că o controlez în acel moment. Iată ce am găsit într-o bază de date a satelitului sus-menţionat (Delta Dunării într-o fotografie aproape suprarealistă):

     De curînd, am pregătit prima expoziţie personală a soţiei mele (Manuela Szekely-Şoitu), care poate fi vizitată în perioada 17 mai – 15 iunie 2003, la Hotel President în Mangalia. CoChilia, mon amour este un proiect ce înghite în pliurile lui fotografii ale clădirilor abandonate („ruine actuale”) din Delta Dunării şi eseuri. Textele sînt semnate de mine şi le puteţi citi în paginile ce urmează:
    
     1.
    
      Avem un rol episodic de cele mai multe ori. Stăm în spatele cortinei sau mimăm textul din cabina scundă a sufleorului. Senzaţia pe care am avut-o atunci (mi-a rămas în cerul gurii ca o arsură) a fost aceea de neputinţă. Dar nu una resemnată (oblomoviană, mioritică) ci una dialectică… Looser-ul din mine a perceput-o ca pe un dat. Omul stă sub vremi, îmi spun cu o voce răguşită, reverberînd ca vocea unui deţinut politic într-un film comemorativ.
     Am ajuns în Chilia fără voia mea, precum un colet făcut în grabă, peticit cu bandă adezivă şi aruncat pe bordul unei nave de pasageri. Am navigat printre ruine, prizînd din praful halucinogen al acestora. Le-am redat patina dar şi luciul de odinioară: superbia proletară şi suficientă ori gloria princiară şi burgheză.
     Acesta este un dialog al ruinelor, al lumilor în care au fost clădite.
    
     2.
    
     Chilia părea de departe, de pe puntea navei de pasageri, un cătun modern, echilibrat. Cartierul de blocuri cu trei nivele, îmbrăcate în cărămidă roşie, în contrast cu turla bisericii aflată la 70 metri înălţime pe un turn subţire ca al unei moschei, irumpe în mintea mea aşa cum este: eclectic, fermecător, levantin. Am coborît pe cheu, pe şoseaua asfaltată în anii şaptezeci. Cartierul dispare pe măsură ce mă cufund în pliurile localităţii. Aşa cum dispare o ilustrată color cu fragmente citadine, tipărită pentru gustul turiştilor străini, ori un spot publicitar... Intru pe uliţele strîmte, printre casele din lemn, vopsite în alb, verde sau ceruleum, roase de şobolani, clădite direct pe lutul umed. Prima gazdă pe care am găsit-o, o bătrînă surdă de optzeci de ani, îmi arată ce îmi poate oferi pentru căteva sute de mii pe lună: o cameră din chirpici cu duşumele din lemn brut, umflat din cauza umidităţii excesive, un hol îngust folosit pe post de bucătărie (de campanie) şi o toaletă amplasată în mijlocul curţii. I-am spus că accept cu o singură condiţie: să mă lase să acopăr intrarea toaletei din lemn cu o perdea din plastic. Bătrîna s-a uitat ciudat la mine şi mi-a arătat poarta: m-a dat pur şi simplu afară…
    
     3.
    
     M-am prezentat la oficiu. Biroul meu are un pat de campanie şi o pătură albastră, cazonă. Este mai mult decît îmi pot dori.
     În prima seară am stat pe cheu, la vechiul ponton de acostare, încercînd fără succes să folosesc telefonul mobil. Dar aici nu are acoperire... Dincolo de Dunăre, pe malul ucrainean, se văd focuri de tabără. Cîţiva tineri înoată goi şi strigă ceva într-o limbă pe care nu vreau s-o înţeleg. În spatele lor creşte brusc o clădire maiestuoasă din piatră, cu forme dreptunghiulare simetrice, ce poartă o marcă inconfundabilă. Aceea a inginerului Anghel Saligny. Pe clădire tronează foişorul grănicerilor ucraineni, proaspăt-vopsit în verde închis.
     Stau fără telefon (...ziare, tv, net). Într-o cochilie străină. Un capăt de lume de care nu mă pot apropia.
    
     4.
    
     Mintea mea a luat-o razna. Gîndesc în ritm de hip-hop. Mă ritmez ca-ntr-un clip cu Eminem. Izolarea mă determină să reacţionez într-un mod cel puţin ciudat. Trebuie să fac ceva. Sau să-mi las mintea să toarcă în linişte? Am găsit! Fotografiez enorm, pînă la demenţă. Pornesc prin (co)Chilia înarmat cu polaroid-ul pe care Manu mi l-a dat înainte de plecare. La început pozam orice (mă fotografiam şi pe mine mergînd pe cărările abrupte ale localităţii dunărene cu aparatul armat şi încărcat). Dedic aceste fotografii iubitei mele Manu. Însă ea spune că le-a făcut în orele de plictis şi că mi le dedică mie …
    
     5.
    
     „Nu este o chestie serioasă”, îmi spune ea, „ori faci istoricul locurilor fotografiate ori ficţionezi la nesfărşit”. „De fapt eu nu am fotografiat din plictis. Nici măcar nu am zis asta”. „Acum ai zis”, încerc eu s-o conving. „Pînă la urmă, nu eşti obligată să pui textele”.
     Sînt serios, tremur de seriozitate. Joi, 07 iulie 2002, orele 20,00. Manuela Şoitu iese pe poarta locuinţei sale de serviciu situate în apropierea penitenciarului din Chilia. Este înarmată cu un polaroid în care se află un film de 35 mm cu 36 de poziţii. În timp ce ea se îndreaptă spre complexul zootehnic pentru a face fotografii, Grigore Şoitu încuie uşa oficiului şi porneşte spre casă. Pe drum scutură pomii care străjuiesc uliţa şi îşi umple buzunarele cu fructe pentru compot.
    
     6.
    
     Complex zootehnic: un urmaş demn al colectivizării forţate. C.A.P sau ce a a mai rămas din el. O clădire lungă cît tunelul morţii de la Auschwitz. Aici visa Ceauşescu să înţarce cîteva mii de porci. Fecalele lor necurăţate la timp s-ar fi scurs prin grătarele de piatră, ar fi fermentat şi ar fi produs gaz metan... Şi mintea lui bolnavă plutind deasupra clădirilor descărnate. Care au îmbătrînit înainte de a se naşte. Animals, Pink Floyd. Iată frumuseţea neomenească a staţiei de epurare a apei!
    
     7.
    
      Undeva prin Sulina, pe malul drept al Dunării, o casă florentină. „Casa cu steaguri”, îmi place mie s-o strig. Are portdrapeluri roşii, obraznice ca nişte trompete. Priviţi-o bine, căci în curînd va fi în bernă. Sub tăvălugul necruţător al demolării. Pare că este clădită undeva pe malul aspru al mării iar azurul se reflectă în striaţiile mucede ale faţadei.
    
     8.
    
     Cimitirul din Chilia-Veche. Crucile lipoveneşti, ca nişte antene. Multe vopsite în ceruleum ca şi casele. Nu au o simbolistică anume, doar îi diferenţiază pe ortodocşii de rit vechi de ceilalţi. O abordare semiotică a crucilor lipoveneşti? Linia (bucata de lemn) scurtă de sus ţine de esenţa vieţii, cea din mijloc de cea a patimilor şi a morţii, iar ultima, ca o diagonală (balanţă), reprezintă judecata şi învierea. Parcă ar fi nişte umeraşe... Găgăuzii agăţau hainele celor morţilor în copacii plantaţi pe mormite, cu speranţa că aceştia vor învia în ele. Într-una din fotografii, scriitoarea Doina Jela Despois, în sacou alb şi pălărie de paie, pleacă nedumerită din cimitir.
    
     9.
    
      Biserici ortodoxe, biserici catolice. Ieşite parcă din poemele gotice ale lui Cîrlova. Purtînd toate acelaşi stigmat: al ruinei. Una dintre ele, te uimeşte cu subţirimea ei de carte de joc fugită parcă din Alice in Wonderland. Alta, cu gardul proaspăt văruit, seamănă cu un templu japonez. Şi cele trei clopote care ne trezesc în fiecare dimineaţă. Şi poarta din fier forjat în anii interbelici, închisă. Ca sfîrşitul unei cărţi.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net