nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Pr. Bogdan
Papacostea

premise: autoconsistenţă şi personalism

     După studiile fundamentale ale lui Max Weber (Etica protestantă şi spiritul capitalismului, 1904) şi Erwin Panofski (Gîndire scolastică şi arhitectură gotică, 1951), nimeni nu ar mai putea nega în mod serios rolul esenţial pe care îl joacă religia în formarea mentalităţii oamenilor şi influenţa pe care această mentalitate specifică o are în generarea unor fenomene aparent autonome şi chiar antagonice spiritului religios. Capitalismul, de exemplu, nu este decît rezultatul unei anumite atitudini a protestanţilor secolului al XVII-lea fata de problema soteriologică şi de cea a predestinării, iar arhitectura gotică, dincolo de alte determinări de ordin practic, este transpunerea arhitecturală a dorinţei teologilor din perioada medie a scolasticii de a sistematiza şi armoniza summele sentenţiare, greoaie şi opace, ale iluştrilor predecesori. Cu alte cuvinte, trecerea de la stilul arhitectural romanic la cel gotic este reproducerea în alt plan a trecerii de la Petru Lombardul la Toma d’Aquino.
     Analizele care pun la microscop modul subtil în care mentalitatea religioasă modelează şi generează gîndirea presupus autonomă şi originală nu se opresc însă la Weber şi Panofski, ci continuă strălucit cu Amos Funkenstein care, în lucrarea Teologie şi imaginaţie ştiinţifică – din Evul Mediu pînă în secolul al XVII-lea (1986), identifică, într-un regal teoretic, originile evanescente ale gîndirii ştiinţifice moderne în polemicile teologilor, laici sau ecleziali, din perioada pe care o cercetează.
     Scopul acestui prim articol nu este însă acela de a face un rezumat al teoriilor şi autorilor care au tratat pasionanta problema de mai sus, ci pur şi simplu acela de a mai semnala o posibilă şi curioasă similaritate între fenomene din sfere ale cunoaşterii ce par a nu interacţiona în nici un fel, cel puţin la o primă vedere. Este vorba despre teologia/filozofia personalistă, ce domină a doua jumătate a secolului al XX-lea prin Martin Buber, Gabriel Marcel, Emmanuel Levinas şi Emmanuel Mounier, şi teoria fizică a autoconsistenţei, numită şi teoria bootstrap, formulată pentru prima dată în 1959 de catre Geoffrey Chew, profesor la Universitatea din Berkeley. Pe scurt, teoria autoconsistenţei mută accentul de pe particulă (atitudine specifică fizicii particulelor elementare) pe relaţia dintre particule. Altfel spus, particula nu poate fi definită adecvat decît analizînd relaţiile ei cu particulele cu care se află în interacţiune. Nu există particulă în sine ci doar particulă în relaţie. Particula este ceea ce este întruît se află în relaţie cu celelalte particule. Iată însă că limbajul pe care îl folosesc începe deja să nu mai semene a fizică ci, previzibil, a filozofie personalistă. „La început a fost relaţia!” afirma Martin Buber în Eu şi Tu, construind apoi superb demonstraţia lui „Eu” care îşi datorează această calitate existenţei lui „Tu”. Mult mai rafinat, teologii şi filozofii personalişti spun în fond ceea ce au descoperit fizicienii în universul subatomic: persoana (particula) este ceea ce este întrucît se află în relatie (interacţiune) cu celelalte persoane (particule).
     Desigur, discutia schiţată aici nu are pretenţia de a epuiza subiectul deschis, pretenţie oricum improbabilă în cazul unui material de revistă. Ea poate fi însă debutul unui mod de a sesiza realitatea altfel decît prin ochelarii de cal ai vreunei specializări care se poate închipui, din eroare, buricul hermeneutic al Universului.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net