nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Aurel Ghioca

the lord of the rings sau real time mithology

     Nu doresc altceva, în această rubrică, decît să prezint anumite „imagini” din presa românească, cînd mai îngăduitor, cînd poate mai satiric, dar pînă la urmă fără prejudecăţi (cel puţin teoretic). Dintr-o foarte fericită coincidenţă, dar şi cum ar fi fost firesc şi onest, primul articol din această serie se referă exact la revista în care apare: Marţi, în al cărei număr 3 apărea la rubrica Wired articolul intitulat „The Lord of the Rings: The Two Towers”, semnat Grigore Şoitu, analiză pertinentă a ecranizării romanului omonim. Am preferat, deocamdată, să reiau aceeaşi temă pentru a oferi o altă imagine asupra subiectului, respectiv, a romanului de la care s-a pornit.
     Fără îndoială că popularitatea scriitorului englez J.R.R. Tolkien şi a scrierilor sale a crescut exponenţial de la lansarea celebrei ecranizări a romanului The Lord of the Rings, însă ar fi o crimă să îl reducem pe acest autor la „comercialismele” de care abundă pelicula. Nu trebuie să fii critic literar sau de film pentru a şti că în general ecranizările nu se ridică la înălţimea operelor scrise, iar cazul de faţă nu face excepţie. În plus, şi este important de ştiut, scenografii ce au făcut adaptarea nu au menajat deloc textul literar, abuzînd din plin de licenţa lor „artistică”. Pe lîngă rapida categorisire a personajelor: bad guys - good guys (filmul este totuşi american) trebuie precizat că există serioase neconcordanţe la nivelul desfăşurării acţiunii: elfii, a se nota, nu participă cîtuşi de puţin la bătălia de la Helm’s Deep; Arwen, personaj foarte speculat în film şi poate nu întîmplător jucat de fermecătoarea Liv Taylor, are în carte maxim douăzeci de replici, iar alte personaje foarte relevante pentru înţelegerea corectă a sensului romanului au fost complet radiate, cum este cazul lui Tom Bombadil. Şi acestea sînt doar unele dintre abateri. În plus, oricine va fi citit cartea va putea cu uşurinţă constata că ea are un farmec care este suprimat în film, pentru că se pune accent pe senzaţional, iar acţiunea este accelerată şi tensionată voit şi artificial. De asemenea, lectura romanului permite şi analiza straturilor de adîncime ale textului, unde roiesc semnificaţii extrem de interesante - despre care, de fapt, mi-am propus să vorbesc în continuare.
     Primul lucru pe care am încercat să îl fac la contactul cu textul a fost să identific un personaj principal. Deşi ar fi cel mai viabil candidat, Frodo nu este, după cum constată cititorul, decît un mic hobbit prins în jocul unor mecanisme care îl depăşesc. Nu. Personajul principal nu este Frodo, nici Gandalf, vrăjitorul înţelept şi ghid al Frăţiei, nu este nici măcar Inelul; el nu există! Romanul nu analizează evoluţia unui personaj sau a unui subiect singular, ci evoluţia unei întregi lumi, prezentînd o panoramă imensă ce trebuie privită de sus pentru a putea fi cuprinsă şi înţeleasă. Acest aspect, alături de grandoarea stilului şi de deplina imparţialitate a naratorului evidenţiază caracterul mitologic al romanului The Lord of the Rings. Mitologia nu se concentreză asupra subiectului, oricare ar fi el, iar pesonajele nu sînt nişte entităţi structurate şi reflexive, ci nişte principii. De aceea universul lui Tolkien este, cu mici excepţii, lipsit de introspectivitate, iar camera de luat vederi a autorului rămîne permanent suspendată la o înalţime considerabilă deasupra „scenei” şi nu focalizează, tocmai pentru a îndemna lectorul să se concentreze nu asupra personajelor, ci asupra relaţiilor care se stabilesc între ele şi asupra simbolurilor pe care acestea le poartă.
     Mitologia pe care o înfăţişează Tolkien surprinde însă prin temporalitatea ei. Întreg romanul abundă în referiri ale unor vremuri de mult uitate şi ale viitorului incert. Timpul se dilată dar rămîne real pentru că există un viitor şi un trecut înspre care prezentul se proiectează telescopic. În aceste condiţii fiinţele din universul ficţional îşi pierd originile, neputînd acoperi vasta întindere a acestei temporalităţi: elfii şi oamenii au venit în urmă cu foarte mult timp pe acest tărîm de undeva de peste ocean, loc care rămîne cufundat într-o ceaţă impenetrabilă atît pentru cititor cît şi pentru personaje. Noutatea pe care o aduce Tolkien, deci, este această mitologie în timp real de care aminteam în titlu şi care problematizează existenţa si potenţialul „timpului mitic”, concept filosofic atît de speculat şi pe care toată lumea, autorizată sau nu, îl ia de bun.
     Un alt lucru care frapează la textul analizat este finalul: Ajuns pe culmea vulcanului din Mordor, Frodo se găseşte în imposibilitatea de a distruge inelul care pune stăpînire pe el. Salvarea vine uimitor din partea lui Gollum care îl atacă pe micul hobbit recuperîndu-şi „preţiosul”, dar care în frenezia victoriei cade cu tot cu bijuteria malefică în flăcările din Mount Doom. Iată deci că răul este învins (temporar) nu prin voinţa si vitejia unor personaje extraordinare însufleţite de forţele binelui, ci printr-un ironic joc al sorţii. Cu toate acestea Frodo şi Sam sînt întîmpinaţi ca nişte adevăraţi eroi şi aclamaţi cu mare cinste: învingerea lui Sauron este un eveniment foarte important ce marchează încheierea celei de-a treia ere a lumii şi, după cum precizează Gandalf, începerea stăpînirii oamenilor (The Dominion of Men). Elfii nemuritori, simbol al continuităţii şi al veşniciei, trebuie, în mod ciudat, să părăsească tărîmul în care se petrece acţiunea şi să se întoarcă peste ocean. Nu o dată spune Galadriel „The time of the Elves is over. The world has changed.” Şi acest lucru surprinde. Cum se poate ca vremea elfilor, care sînt nemuritori, să se fi sfîrşit? În acelaşi timp, pentru a complica şi mai tare lucrurile, Tolkien pune întreaga desfăşurare a evenimentelor sub semnul insignifianţei: la întoarcerea hobbiţilor în regiunea din care au plecat (The Shire) ei constată că nimeni nu auzise de isprăvile lor, şi în plus naratorul însuşi precizează insistent, pe parcursul romanului, că Sauron nu este decît un servitor al răului care a fost, fiind totodată şi un sol al răului ce va veni.
     În consecinţă istoria pare ciclică, însă a spune acest lucru nu este pe deplin corect. Deşi, după cum spuneam mai sus, timpul este proiectat spre infinit, fluxul temporal este foarte bine determinat (s-a încheiat a treia eră a lumii, începe a patra şi, asemenea ei, vor începe a cincea, a şasea, etc.). Luînd în considerare şi alternanţa indefinită şi obsedantă a binelui şi a răului, este mai potrivit să afirmăm că istoria devine o sinusoidă. Umanitatea, la rîndul ei, reprezentată simbolic de lumea personajelor lui Tolkien, devine o simplă marionetă a destinului, fiind suspendată, din orice punct am privi, între două infinituri: între vastitatea greu de înţeles a viitorului şi a trecutului, între măreţie şi insignifianţă, între bine şi rău. În această ordine de idei semnificaţia numelui tărîmului pe care se petrece acţiunea, Pămîntul de Mijloc (Middle-Earth), devine extrem de clară. El este un topos specific uman aflat între vest, în care se află peste mări meleagurile luminate ale elfilor, şi est, locul sălbatic şi înfricoşător din care provin armatele răului.
     Aspectele descrise mai sus sînt însă numai cîteva din multitudinea de interpretări pe care le admite acest text. Ar fi, oricum, nedrept să îl reducem pe Tolkien la luptele dintre elfi şi orci, deşi chiar şi numai stratul superficial al scrierilor sale este extrem de captivant şi de interesant. Din acest motiv universul închipuit de el a stat la baza a numeroase jocuri pe calculator, printre care şi cele din celebra serie Might&Magic. Cărţile sale pot fi însă savurate în egală măsură de amatorii de epopeic şi senzaţional, atît de frecvenţi printre tinerii generaţiei noastre, cît şi de cititorul avizat. Este demn de reţinut că The Sunday Times scria referitor la Tolkien că lumea vorbitoare de limbă engleză se împarte în două categorii: cei care au citit The Lord of the Rings şi cei care îl vor citi.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net