Florin
Chilian este o figură destul de puţin mediatizată în peisajul, destul de
stufos, ce-i drept, al muzicii româneşti cu toate că în cercurile de
specialişti este considerat principalul reprezentant al noii direcţii
avangardiste, deci deloc conformiste, pe care a adoptat-o muzica folk
din România ultimilor ani. Mişcarea a început cu Mircea Florian şi a
culminat cu regretatul Valeriu Sterian şi al său „The Very Best Of...”,
unde se observă cel mai bine noul gen de orchestrare al pieselor, într-o
manieră mai rock şi la un ridicat nivel de profesionalism, cu
intervenţii serioase de chitară electrică şi instrumente
neconvenţionale, atît electronice cît şi instrumente orientale (buzuki,
sitare), apoi instrumente de percuţie specific africane etc. Desigur,
schimbarea nu se realizează numai la nivel muzical. Versurile capătă şi
ele o nouă formă, mult mai modernă, fără să-şi piardă nici
sensibilitatea, nici profunzimea. Noii folkişti nu mai sînt tributari
marilor poeţi. Îşi scriu singuri textele, lucru cît se poate de benefic,
deoarece se creează o mult mai buna armonie între muzică şi versuri.
Astfel, pe albumul său, Florin Chilian este compozitor, textier şi,
desigur, interpret.
„Iubi (Interfaţă la realitate)” a apărut în noiembrie 2001 şi este
albumul de debut al lui Chilian, venit, după spusele unora, cam tîrziu.
Decizia artistului trebuie însă respectată, avînd în vedere că piesele
(scrise cu ceva vreme în urmă) sînt evident produsul experienţelor sale
de viaţă şi, deşi visa încă din liceu să scoată un album, a aşteptat
acest moment. Două din cele 11 piese au şi videoclip, anume „Iubi” şi
„Chiar dacă”, ambele difuzate o vreme pe la televiziunile de profil.
Ciudată decizia producătorilor albumului de a promova doua piese lente
avînd în vedere că ar fi existat şi piese mai „mişcate” la fel de bune,
oricum, ambele videoclipuri au ieşit simple şi frumoase, bine realizate
şi în ton cu melodiile: „Iubi” respectă perfect tonul de psychedelic
rock impus de cîntec, iar „Chiar dacă” e alcătuit din flash-uri,
imagini statice şi fotografii, transmiţînd bine senzaţia de rememorare.
Muzica lui Florin Chilian se face repede plăcută printr-o aparentă
simplitate, o ureche „instruită” însă, poate sesiza destul de uşor
elemente destul de complexe, ruperi de ritm, măsuri variabile şi mai
ales o orchestraţie inteligentă de care se fac responsabili Ştefan
Elefteriu şi chitaristul Adi Manolovici care împreună cu Berti Barbera
(voce), au colaborat la realizarea acestui album. Iată trei nume care ar
trebui să ne facă o idee despre valoarea muzicii lui Chilian. Nu putem
să nu remarcăm totuşi că Florin Chilian cîntă şi singur. Vechea reţetă
omul cu chitara nu dăunează cu nimic melodiilor, ba chiar aş
putea spune că astfel comunicarea scenă-public e mai clară şi directă,
permiţîndu-i artistului să facă mici jocuri de ritm, for the show.
Vocea este un alt element care-l individualizează pe Chilian. Deşi uşor
nazală, este foarte flexibilă, acoperind tonalităţi diferite şi
permiţînd inflexiuni de tot felul. Aş inclina să spun că aici se
cunoaşte şi bogata experienţă, premiată de-a lungul timpului pe la mai
toate festivalurile de gen: „Om bun”, „Baladele Sighişoarei” sau „Floare
de Colţ”.
Trebuie să revin la capitolul versuri. Textele sînt surprinzătoare;
romantice sau cu tematică socială, mai şugubeţe sau serioase, îşi
păstrează mesajul nealterat. Florin Chilian este expresiv fără să fie
cîtuşi de puţin patetic ori redundant. Între noi fie vorba, Florin
Chilian e mai degrabă poet decît textier. „Lumi albe” de exemplu poate
da clasă oricînd unei atît de mediatizate „Spune nu la droguri” prin
fineţe şi mesaj implicit.
Material destul pentru un al doilea album există încă din 2001,
„ceva uşor simfonic”, a declarat Chilian. Am înţeles că este vorba de un
album tematic, cu un stil cu totul diferit de „Iubi” şi că va mai exista
şi o variantă în franceză sau engleză. Mai aşteptăm.
Pînă atunci restore cu ambele mîini... şi o chitară.