nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Raluca Ciochină

filosoful desuet e arestat de utopice

     Ovidiu Bufnilă ne surprinde la Tonomat printr-un text interesant, la graniţa dintre filozofie şi literatură. Mai degrabă invers. Autorul cred că ar vrea să aibă un stil aforistic asemenea lui Cioran, dar lumea nu cred că ar fi destul de... fragmentară pentru doi. Aşa-zisul eseu este într-adevăr inovator în anumite privinţe, numai că dl. Bufnilă are cîteodată tendinţa să amestece lucrurile. Ar fi fost foarte interesant de discutat pe larg acest concept nou de „om aprop(r)iat” sau de om conştient de sine şi de trecutul său.
     Ideea o prinzi din primul paragraf, restul e... literatură. Poate chiar ai avea intuiţia „sensului” încă din premisă: „o mulţime de puncte să fie conştientă ca e o mulţime de puncte.”. Un om aprop(r)iat este acela care s-a născut datorită principiului neoplatonic al unului multiplu. Lumea în sine, prin explozie, este o cantitate, un conglomerat de puncte identice. Istoria alcătuită din puncte identice. Ideea timpului care stă pe loc nu e nouă, e interesantă cea a omului-timp care din păcate nu e explicită.
     Unul dintre scopurile nerealizate ale acestui text este că deşi încearcă să apropie cele două concepte de „om” şi „timp” la nivel semantic, nu reuşeşte să o facă. Omul aprop(r)iat îşi deţine trecutul în chip sincronic, deţine deci toată informaţia universului în cromozomii săi şi o manifestă în acelaşi timp. Categoriile abisale ale lui Blaga. Astfel, el este egal cu timpul din care e alcătuit, egal cu ceilalţi de lîngă el şi egal cu sensul lumii fragmentare: „omul aprop(r)iat te locuieşte”, „omul aprop(r)iat este întregul lumesc… nefiind limite… omul tuturor timpurilor”.
     O eroare gravă pe care cred că dl. Bufnilă o face este să-l asemene pe originalul său product cu omul existenţialist. Nici măcar conştiinţa de sine nu îi apropie. „De multe ori, fiind fiinţă fragmentată, omul aprop(r)iat nu reuşeşte să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor şi atunci este ras din registrul de navigaţie dintr-o singură mişcare. Dar poate că nici nu vrea, acesta fiind un semn felului în care îşi înţelege el libertatea de a fi liber”. Este o contrazicere chiar de la începutul acestui fragment pentru că omul aprop(r)iat, fiind fragmentat ca expresie a momentelor istorice pe care le reprezintă (memorie a trecutului), este totodată... unul singur. La fel ca principiul neoplatonic al unului multiplu. El este totuşi unul suprem. În fine, dacă acest om aprop(r)iat se autoconţine ca istorie, el îi este superior – şi numai o confuzie cu omul existenţialist l-ar face să „nu reuşească să înţeleagă, să cuprindă, să afle, să i se releve sensul lucrurilor” şi atunci să afirme că de fapt asta e libertatea sa - neînţelegerea. Libertatea – tot problemă existenţialistă. La fel ca şi discuţia existenţei lui Dumnezeu. De fapt, Alfred Heinrich vorbea despre paradoxul existenţialistului, care văd că se aplică şi în cazul omului nostru: atunci cînd el se consideră centrul universului şi-l detronează pe El, se simte angoasat din cauza faptului că nu mai are repere, limite, finitudine. Iar atunci cînd se află într-o lume strict cauzală, cu unic determinant, se simte angoasat de finitudinea sa.
     Pe lîngă literaturizarea excesivă pentru un eseu filozofic, mai există şi o altă problemă: cea a neexplicării termenilor. De pildă, în „Poate că finitul e doar o construcţie de trebuinţă pentru ca tu să capeţi sens. În afara lui, existenţa ta nu ar mai avea noimă”, despre ce fel de sens este vorba? Sens în raport cu ce?
     Pentru a încheia, trebuie să remarc şi „arestarea” autorului de utopice, adica discutarea unor termeni ca „imaginar” şi „ficţiune” deopotrivă cu soarta omului aprop(r)iat. Nu, eu nu cred că omul apropriat este o ficţiune pentru că ficţiunea este domeniul predilect al literaturii, şi de ce s-ar discuta concepte filozofice autentice („o privire asupra lumii”) într-un pasaj.. literar?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net