nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

     În continuarea discuţiilor din ultima vreme despre „noua generaţie literară”, purtate în Ziua literară, Paradigma sau Viaţa românească, încercăm să focalizăm „performările specifice” ale „avantextului actual”, cum le denumeam în articolul apărut în Paradigma, care ar funcţiona „mai degrabă, ca să zicem aşa, în termenii unei reţele de tip Al-Quaida”, prin „celule autonome care nu mai depind de un centru”. O astfel de „celulă”, aminteam acolo, funcţionează la Iaşi, în jurul revistei Timpul şi a fostului Club 8, şi a dat pînă acum cîţiva prozatori de certă valoare (dintre care doi semnează în continuare), nemaivorbind de poeţi (a se vedea, în acest context, antologia oZone friendly, scoasă de O. Nimigean). În ce măsură, deci, orizontul de receptare sau de performare al Iaşului literar s-a modificat? La această întrebare încearcă să răspundă textele următoare, care, fără îndoială, şi-ar fi meritat locul într-unul dintre recentele numere tematice ale revistelor amintite.

Mircea Ţuglea

de la „monştrii sacri” la publicul uitat

     Justificîndu-mi în faţa unor amici scriitori calitatea scrierilor proprii, m-am trezit creionînd un cadru de raportare îngust, cel românesc contemporan. Am fost imediat taxat, pe bună dreptate într-o anumită măsură, spunîndu-mi-se că ar fi mai indicat, pentru binele meu viitor, să mă raportez la „monştrii sacri” ai literaturii de aici, dar mai ales de dincolo (sensurile de aici şi dincolo n-au neapărată legătură cu spaţiul fizic).
     Raportarea la literatura altora (fie aceştia clasici, moderni sau contemporani) este însă o chestiune mult prea subiectivă pentru ca un scriitor să fie pe deplin conştient de mecanismele ei. Mai exact, personal mă pot raporta la literatura lui Dostoievski spunînd (şi, poate, scandalizînd) că mi-e aproape indiferentă ca valoare în sine şi are un impact uriaş asupra mea ca valoare istorico-literară. În acelaşi timp, fară a mă mai pasiona Dostoievski, îmi plac foarte mult Hemingway, Yourcenar, Sallinger, Carver (ce diferenţe între aceştia!), dar totodată Bogdan Suceavă, Petru Cimpoeşu, Cornel Mihai Ungureanu, Şerban Alexandru, Florin Lăzărescu, ca să spun doar cîteva nume dintre autorii actuali români pe care am apucat să-i citesc, ale căror scrieri m-au impresionat în ultima vreme. Ar trebui să fac o serie de exerciţii psiho-literare pentru a putea defini acum înţelesul verbului „a plăcea”, exerciţii de care nu mă simt capabil. Prin urmare, nu mă pot raporta la literatură pe etapele ei, nu mă pot raporta nici măcar la ceea ce unii numesc, extrem de relativ, „literatura bună” vs. „literatura proastă”. Mă raportez la o scriere doar prin prisma a ceea ce aştept eu de la ea – fie celebră, în curs de a deveni celebră sau pur şi simplu anonimă. Iar ceea ce aştept, cu condiţia obligatorie să-mi ofere plăcerea propriu-zisă de a citi, e un lucru absolut egoist: ca ea să-mi spună că mai am multe de învăţat în încercările proprii de a crea literatură.
     Cele de mai sus reprezintă în fapt o introducere la problema receptării actuale. Pentru că – e o părere strict personală, dar cred că îndreptăţită – foarte mulţi scriitori din prezent se raportează exclusiv la literatura de succes a altor vremi (incluzînd aici şi „vremea” comunistă, care a creat însă nişte condiţii de receptare total ieşite din firesc), uitînd tot mai frecvent de ţinta principală a literaturii, a artei în general: publicul larg. Citesc deseori, în diverse reviste culturale, anchete care deplîng coborîrea literaturii de pe piedestal; abundă explicaţii de genul „omul nu mai citeşte”, „nu mai sînt bani pentru cărţi”, ba chiar „guvernul nu face, nu drege...”. Riscăm penibilul, pentru că nu părem a ne întreba cum venim noi în întîmpinarea omului care „nu mai citeşte”. Am şansa să fiu mică parte a unei edituri mari şi îmi permit să cred, pe date certe, că există public, există cumpărători, există scriitori străini care se vînd, în România de astăzi, în zeci de mii de exemplare în decurs de un an. Pe de altă parte, există (chiar o majoritate de) scriitori români care au drept ţintă critica, şi nu publicul larg. Or, critica se dezvoltă pe un rafinament schematic, gustul ei este educat pe o suprasaturaţie de literatură bună – o sinteză a literaturii unor „monştri sacri” de astă dată consideraţi nesubiectiv. Mai clar, critica nu-şi permite în momentul de faţă să-l considere pe Cimpoeşu mai „interesant” decît Dostoievski, pentru că ar părea o blasfemie şi pentru că, din punctul ei de vedere, chiar ar fi. Cum însă între publicul lui Dostoievski şi cel al lui Cimpoeşu distanţa e de aproape un veac şi jumătate, pentru acest din urmă public s-ar putea ca raportul să se schimbe, iar „blasfemia” să se transforme în ceva natural.
     Prin urmare, orice schimbare a orizontului de receptare ar trebui să implice o schimbare de paradigmă. Îmi par teribil de patetice afirmaţiile repetate pînă la ridicol ale unor autori care se străduiesc să ne convingă că opera lor înseamnă doar o relaţie între propria persoană şi divinitate, eventual intermediată de geniu. Că nu dau doi bani pe receptarea largă adică, doar Arta (în sine şi cu majusculă) interesîndu-i şi fiindu-le motor pentru creaţie. Nu pot să-mi imaginez că există artă fără receptare. Iar cînd în spaţiul receptării se produc schimbări importante, e aberant ca din partea creatorilor să nu vină nici o reacţie. Reacţiile adunate înseamnă tocmai schimbarea de paradigmă.
     Influenţată de „duşmanii” contemporani, televiziunea şi internetul (exclud de aici cinematografia, cu care aproape a creat o simbioză), împinsă spre a deveni un fenomen de rezervaţie, literatura lumii s-a adaptat şi a învăţat să se raporteze la noua receptare. Literatura română, chiar şi cea „nouăzecistă”, nu a dovedit o capacitate de adaptare la public, preferînd să creadă în continuare în ideea (mediocră în contemporaneitate) a „educării” cititorului/ receptorului. Receptorul nu (mai) poate fi educat însă, de vreme ce mijloacele de comunicare cu el s-au înmulţit considerabil şi fiecare dintre ele are un mod propriu de a transmite informaţia şi, implicit, un mod propriu de a o distorsiona în favoarea sa.
     În concluzie, şi revin de dragul rotunjirii articolului la amicii mei menţionaţi în primul paragraf, raportarea nediferenţiată şi în cadrul unor scheme valorice la „monştrii sacri” ai literaturii nu-mi asigură în nici un caz mie, scriitor al zilelor de azi, binele de mîine. Ea îşi are rostul – bineînţeles, dincolo de plăcerea lecturii – în măsura în care aş putea sesiza mecanismele care i-au apropiat de publicul lor, felul în care au ştiut să-şi atragă acel public. Altfel, raportarea la ei „cu deplină obiectivitate” (dublată de o neraportare indiferentă la contemporani) riscă să te scoată în afara timpului şi, implicit, în afara literaturii. Pentru scriitorul de astăzi, cred eu, subiectivitatea în aprecieri şi interpretări – adică neraportarea la mult trîmbiţata, dar prea puţin definita valoare obiectivă – este o primă condiţie pentru a se impune în faţa unui public încă foarte derutat.
     Din fericire, deschiderea de care s-a bucurat România în 1989 a coincis şi cu o explozie extraordinară a comunicării. Astfel, vrînd-nevrînd, scriitorii români se văd obligaţi să-şi găsească şi alte repere în afara celor tradiţionale. Revenirea la simpla povestire din ultimul timp redeschide porţile spre publicul larg, depăşind atît clişeele postmoderne, cît şi pe cele clasice. Chiar dacă încă ne dăm seama prea puţin, cred că tocmai trăim „chinurile facerii” unei generaţii noi, importante, diferită prin exprimare într-o mare măsură, dar mai ales diferită prin perspective.

Lucian Dan Teodorovici

corul surdomuţilor din ploieşti

     Toate discuţiile legate de noile generaţii îmi par cumva artificiale, aflare în treabă sau un mod stîngaci de a atrage atenţia. Nu e nimeni valoros pentru că aparţine clasicismului, romantismului, minimalismului, postmodernismului, fracturismului etc. etc. Cei care scriu trăiesc într-o zonă a nuanţelor şi acestea nu trebuie trecute cu vederea, dacă vrem să emitem judecăţi de valoare.
     M-aş bucura nu dacă cei de-o vîrstă cu mine ar scrie pe aceeaşi lungime de undă cu mine, ci dacă ar înţelege că fiecare îşi poate găsi un loc în literatură în funcţie de valoarea proprie. Evident valoarea trebuie stabilită, justificată, explicată, anunţată, dar aceasta este, în special, treaba criticii literare. Şi de aceea e nevoie aici de răbdare. Criticii îşi schimbă perspectiva mai greu, pentru că au nevoie de a se da cu vreo doi paşi mai înapoi şi de a privi în ansamblu. Ce perspectivă ar putea avea un critic asupra tinerilor scriitori de azi, asupra unei noi generaţii? Îl cunoaşte pe X de la Bucureşti, pe Y de la Cluj, eventual pe Z de la Iaşi. Să se apuce să toarne o teorie despre noua generaţie, născută pe 15 ianuarie 2003? De unde ştie el că la Coarnele Caprei nu a scris cineva un roman de excepţie, nepublicat încă?
     O boală a scriitorilor de azi este de a se face luntre şi punte pentru a ajunge în vizorul criticilor consacraţi. Toţi vor cronici, dacă se poate, în editorialul lui Manolescu. Manolescu nu scrie, şi aşa e firesc. Aşa cum aşteptăm tineri prozatori sau poeţi de valoare în literatura română, trebuie să-i aşteptăm şi pe tinerii critici. Aşa-zisa problemă a generaţiilor ţine mai mult de teorie, decît de practică. După ’89, au apărut, fără doar şi poate, şi scriitori, şi critici promiţători. Deocamdată nu putem spune mai mult.
     Adevărata, marea problemă este modul în care ne raportăm la public. Şi abia aici ar fi cazul să producem o ruptură. În obsesia de a intra direct în manualul de literatură română, mulţi uită că scriu pentru un anumit public. Cine crede că jongleriile stilistice propuse de o anumită „şcoală” a postmodernismului îl vor propulsa către culme n-are, din punctul meu de vedere, nici o şansă. Ideea că „scriu pentru mine”, dar vreau să mă ştie toată lumea, e la fel de sortită eşecului. Dacă eşti bun şi ai răbdare, o să se vadă. Nici măcar nu trebuie să te căciuleşti revistele literare ori la edituri. În cîteva ore petrecute pe internet, îţi construieşti un sit şi intri în circulaţie. Numai să ai ce spune. Există forumuri, liste de discuţii şi situri culturale cu zeci de mii de vizitatori. Pe scurt logoul unei posibile noi generaţii este „Creează-ţi un public şi vei exista!”. Şi pornind de la acest public, de la calitatea lui, vom afla cine şi cum sîntem.
     Am auzit că la Ploieşti există un cor al surdomuţilor. Cîntă şi se ascultă între ei – nimic de comentat, bravo lor! – printr-un sistem de vibraţii. Mă tem, că prin ceea ce se întîmplă cu viaţa noastră literară, începem să le semănăm.

Florin Lăzărescu

yo, i hear you, man!
(scrisoare pentru mircea ţuglea)

     Dragă Mircea,
     Fiind vorba de un e-mail, dă-mi voie să-ţi răspund în manieră epistolară, pentru că pe WorldWide Wasteland simt nevoia unui punct de reper uman.
     Spuneai că te nemulţumeşte faptul că discuţiile despre o „nouă generaţie” sînt legate, aproape exclusiv, de spaţiul bucureştean. Nimic nou sub soare. „Privirea periferică” a lipsit aproape cu desăvîrşire celor care au discutat sau antologat poezia românească recentă. Am vorbit de curînd cu Mihai Vakulovski şi cu Romulus Bucur (şi cu Andrei Bodiu, de altfel, cu ceva vreme în urmă) despre felul cum se vedea poezia celor două Moldove în Romanian Poets of the ’80s and ’90s, prima antologie în limba engleză (sau franceză pe alocuri) care nu are un caracter regional, cum au antologiile lui Adam J. Sorkin. Dacă te uiţi la poeţii moldoveni incluşi pe lista celor peste patruzeci de autori, vezi că anii ’80 sînt reprezentaţi de scriitori din Moldova „noastră” (Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Aurel Dumitraşcu), iar anii ’90 de „ceilalţi” (Vasile Gârneţ, Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Iulian Fruntaşu, Mihai Vakulovski). Fără a nega faptul că explozia poeziei de la Chişinău a fost unul dintre fenomenele culturale absolut remarcabile ale anilor ’90, provocînd entuziasmul „frăţesc” al scriitorilor români, cred totuşi că s-a căzut într-un clişeu generat, de-a lungul anilor, de nenumăratele tentative de cartografiere a literaturii române din ultimii 30 de ani. Exemplele pot fi duse de la antologia „optzecistă” a lui Muşina (Antologia poeziei generaţiei ’80), şi cea „nouăzecistă” coordonată de Boerescu (Sfîşierea lui Morfeu), pînă la cele mai recente apariţii de acest fel – ia şi deschide o antologie la întîmplare şi vei vedea că aşa stau lucrurile.
     Sincer să fiu, am crezut că după o „generaţie de tranziţie”, sau „de sacrificiu”, aceea a unor poeţi (pentru că discut în special poezia, gen cu o istorie mai bogată la noi) cum ar fi O. Nimigean, Michael Astner, Constantin Acosmei, Gabriel H. Decuble sau Radu Andriescu, lucrurile vor reveni la normal, odată cu lansarea poeţilor din anii ’00. Exemplul cel mai bun mi se părea Dan Sociu. Dan vine într-un moment în care se construiesc punţi solide dinspre autorii moldoveni clasicizaţi spre cele mai „cool” tendinţe ale poeziei româneşti. Este însă foarte posibil ca forţa centripetă a scriitorimii bucureştene să funcţioneze şi la cei mai tineri dintre aceştia. Prin urmare, nu m-ar mira să văd că Dan începe a fi privit ca scriitor „recuperat” de, să zicem, „fracturişti”, sau „fractali”.
     Problema este că se merge „în grup” nu doar ca strategie de promovare (acest lucru îl facem şi noi, aici, la Iaşi), ci şi la nivel de poetică. Unul dintre punctele forte ale manifestului cluboptist mi s-a părut întotdeauna „respectarea alterităţii”. Asta înseamnă că poţi găsi mari diferenţe între textele unor scriitori care sînt afiliaţi aceluiaşi grup. Prin urmare se face o distincţie netă între strategiile de promovare şi poetici. În acelaşi grup sînt scriitori care au o percepţie foarte acută a clasicilor (O. Nimigean sau Gabriel H. Decuble), un charismatic beckettian cum e Constantin Acosmei sau un poet familiarizat cu strategiile literaturii recente germane, Michael Astner, alături de cluboptişti atraşi de poetici din spaţiul anglo-saxon – O’Hara, Berryman şi din nou Beckett, în cazul lui Dan Sociu, sau Reznikoff, Federman, Bernstein, Lehman etc. în cazul meu. Prin urmare, aici la Iaşi strategiile de promovare nu umbresc, la nivel de poetică, particularităţile fiecăruia dintre noi. Faptul că se pleacă de la poetici, şi nu de la turmă, se poate vedea în cărţi: adio, adio, dragi poezii şi planeta 0, cele mai recente volume de poezie ale lui O. Nimigean, explorează posibilităţi diferite ale poeziei, iar cine se pricepe să citească înţelege rapid că acest lucru se întîmplă conştient, programatic. Chiar şi în interiorul volumelor, la toţi cei pomeniţi, se poate vedea uşor că e vorba de oameni de cultură familiarizaţi cu varii poetici, care nu se strîng în jurul unei „maniere”, ci al unor principii largi, la care ţin cu dinţii, principii notate, mai în glumă, mai în foarte serios, în Manifest.
     Şi pentru că am pomenit de „manieră”, am să-ţi spun, dragă Mircea, că maniera este cea care poate să ajungă să sufoce poezia românească în următorii ani. La noi, din poeticile „euro-atlantice” (mai ales „atlantice”, de fapt) au avut cîştig de cauză cele care merg în direcţia unei poezii „populare”. Acest lucru l-a făcut şi Dinescu, mai întîi intuitiv, cred, apoi vădit conştient, mai ales după ’89. Tot spre o poezie populară „bardică” (termen pe care îl găsim şi în jargonul lui Ginsberg) a mers şi Păunescu, perfect conştient, de data aceasta, de la bun început. Anii ’80 au adus în prim plan, în cercurile intelectualilor, „poezia în blugi”, au scos arta în stradă etc. Spre deosebire de poezia lui Dinescu, sau de cea a lui Păunescu, poezia „populară” a anilor ’80 se adresează campusului. Îi stătea bine, de altfel, în reviste cum ar fi Dialog, Opinia studenţească sau Echinox. Era un gen de exil, pentru că revistele „mari” aveau mai puţină libertate în a publica acel gen de literatură – era de altfel vorba şi de lipsa de deschidere spre aşa ceva a redactorilor – dar dacă ne uităm la revistele americane, care sînt mai toate girate de un colegiu sau de o universitate, aş spune că se trăia un soi de normalitate bizară, forţată de mediul politic al vremii.
     Anii ’90 au venit să oficializeze statutul poeziei „populare” ca fiind curentul dominant al perioadei. Evident, nu a fost folosit cuvîntul popular, care ar fi avut conotaţii nefericite la acea vreme, ci s-a bătut modedă pe un termen cu sonorităţi cosmopolite, un termen care acoperă semantic atît de mult, încît ajunge să nu mai însemne nimic: postmodernism. Unul dintre puţinii care au scăpat de capcana identificării poeziei populare cu postmodernismul a fost Gheorghe Crăciun. În Aisbergul poeziei moderne (re)formulează teoria poeziei tranzitive. Propunînd modelul „poeziei moderne de tip tranzitiv” (fără a-l eroiza, susţine autorul, cu toate că aici mă tem că lucrurile nu stau chiar aşa), Gheorghe Crăciun corectează discursul critic pro-optzeci predominant, care identifică o anumită manieră a postmodernismului cu întreg curentul.
     Ceea ce se întîmplă, din păcate, dragă Mircea, este faptul că, la polul opus unui Gheorghe Crăciun, care, ca şi alţi cîţiva scriitori români citaţi în Aisbergul…, este un meticulos, un intelectual care încearcă să definească locul în care a ajuns literatura, şi să înţeleagă drumul pe care l-a străbătut, vei găsi foarte multă lume care se lasă dusă de curent, „se lasă scrisă”, pentru a-l parafraza pe Thoreau, fără a-şi pune cu adevărat problema definrii unei poetici proprii. Fără să-şi pună în general prea multe probleme. Cînd se întîmplă acest lucru, mai importante devin amiciţiile, coteriile, simpatiile, proptelele, ceea ce „se caută”, sau „se cere”, sau „se face”, iar toate acestea se raportează negreşit la centru – la Bucureşti.
     Uneori, dragă Mircea, ieşenii au fost dojeniţi – pînă la un punct pe bună dreptate – că nu-şi fac suficient auzită vocea. După cum ştii, vocile „tinere” de pe-aici s-au cam făcut auzite în ultimii ani. Ca şi vocile puternice din Constanţa. În ambele cazuri, însă, este vorba de scriitori care nu deţin pîrghii reale ale puterii – în cazul ieşenilor, ştiu sigur că nici nu există un interes prea mare pentru „funcţii”. Prin urmare, cum vocile noastre vin de undeva din zona ideilor, şi nu din cea a muşchilor flexaţi, ele riscă să rămînă într-un con de umbră, clişeele cartografice din literele româneşti continuînd să se transmită de la o „generaţie” la alta.
     Am încercat, Mircea, să deschid nişte pîrtii pentru discuţia pe care aţi provocat-o. Sper să nu rămînă, toate acestea, într-un WWWasteland literar.
     Şi dacă tot e vorba de cine pe cine aude, şi despre cît înţelegem din ceea ce spun alţii, zic şi eu, cu băeţaşii mei, yo, I hear you, man!

Radu Andriescu

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net