nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Emilian Avrămescu

     O naivitate asumată, dar nu în totalitate controlată, întîlnim în textele lui Emilian Avrămescu, grupate aici sub titlul (revelator, cred, în privinţa poeticii sale) „copaci tăiaţi pînă la jumătate” – un titlu care vorbeşte despre un act pe jumătate conştientizat al poetizării, confundat prea adesea cu inserţia parodică („trecea timpul anastasia fanfara militară şi ea tot nu venea”, sau „du-mă pasăre în sus / şi dă-mi drumul de-acolo”), dar salvat („tăiat pînă la jumătate”) de breşe/fracturi discursive care dau senzaţia că, undeva, semnificaţia „scapă”, evadînd înspre ceva „cu mult mai înalt”. Îl „e-scăpăm” (publicăm) din nou pe Emilian Avrămescu într-o încercare de aproximare a unui spaţiu poetic ce i-ar putea deveni – să sperăm -  propriu.

Mircea Ţuglea

*

îmi spune că eu nici nu ştiu
că îi beau cafeaua în fiecare dimineaţă
lăsîndu-i în urmă doar zaţul uneori nici măcar atît
vorbeşte încet
plictisit
cu aerul unuia care a văzut capătul lumii
eu am văzut cel mult Parisul - îi zic - cel mai frumos oraş al femeilor urîte
o săptămînă am umblat şi n-am găsit una să-mi placă
eram tînăr
poate nu chiar atît de tînăr precum sînt acum
dar îmi amintesc că îmi pierdusem toţi banii toţi prietenii toate speranţele;
cîteodată îmi pierdeam memoria
trecea timpul anastasia fanfara militară şi ea tot nu venea
cîntam
ce altceva puteam face am mai fost pus odată în faţa acestei dileme
şi se poate să fi rămas încă acolo
între o foaie albă şi o femeie goală
eu aş alege spaţiul dintre ele


*

în noaptea fără lună, fără taxiuri, fără urme
despre tine
mai multe gînduri mi-au trecut prin pat decît prin minte.
povesteam: dincolo eşti tu, aici sînt eu,
cunosc toate străzile acestui oraş necunoscut.

tu,
încercînd să-nţelegi,
îţi arătai trupul;
cu degetele răsfirate îmi arătai semnele trupului tău: paşii bărbaţilor
ce-ţi vor fi trecut peste coapse,
dîrele copiilor de porţelan,
umbrele.

atunci
se făcea deodată frig
şi vraja se rupea în două,
poate în trei.
ar fi fost vremea să fi băut măcar o cafea împreună
pentru că drumul ce mă aşteaptă acum e lung
şi voi avea timp să nu mă gîndesc la tine.


*

apoi
ne priveam.
eu încercînd să înţeleg
îmi luam lucrurile aranjate din vreme într-un buzunar
se făcea dimineaţă cînd mai rămîi îmi spuneai
are să plouă iar prin bisericile toamnei
şi semnele trupului tău se vor şterge
vei plînge numai în somn
căci eşti un bărbat puternic
deşi ei cred altceva
ei cred că noi nici măcar nu existăm
dar lasă-i să se viseze
aşa
nu-şi vor da seama că
se sinucid


*

sună-mă
mai spune-mi,,un pat, întuneric şi tu”
dă-mi un sms cu litere mari
e gratuit
tot ce se întîmplă cu noi doamnă
păstrează-ţi creditul
căci vine o vreme cînd te vindeci de întîmplări
dragule ziceai
şi la bucureşti sînt pantofi frumoşi
eu vreau doar să fac dragoste cu tine
să nu fie însă prea mare întunericul - măcar lumina ochilor
da doamnă
promit că iţi voi trimite scrisori
deşi aici toate femeile au telefoane mobile


*

am rămas aici amice
aici unde
în fiecare zi ciorile fac exerciţii de dicţie
croncăne răspicat despre problema cîinilor vagabonzi în marile aglomerări urbane
de parcă cetăţenii acestui oraş şi-ar fi pierdut iremediabil dreptul de petiţionare hai
du-mă pasăre în sus
şi dă-mi drumul de-acolo
vreau să cad din cer
să văd lumea zdrobindu-se sub mine
şi abia după aceea vreau să mă întorc printre voi.

împreună
vom solicita respectuos autorităţilor
ca toţi copacii să fie tăiaţi pînă la jumătate

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net