nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Oana Ninulescu

poemul animal

     „Vrînd să scăpăm de năpasta conştiinţei, ne vom întoarce lîngă ANIMALE, lîngă plante şi lucruri şi la acea stupiditate primordială din care nu ne-a mai rămas, din vina istoriei, nici măcar amintirea” – spunea E. Cioran în motto-ul ales de Liviu Ioan Stoiciu pentru volumul său virtual „Poemul animal” (editat de Asalt/Èquivalences). În acest sens, poemele lui Stoiciu alcătuiesc o ţesătură în alb-negru, de idei şi contrarii ale lor, în care sensurile prime sînt ironizate, demascate, opera constituindu-se asemenea unei spirale duble, alcătuită din iţe poetice care se creează în măsura în care se raportează la contrastul lor: „... ce temperatură e, domnule, afară? Să/ trăiţi! Minus 30 de grade! O, sînt grade de colonel. Colonel în/ rezervă!”. Scriptorul devine un abil incantator al textului, un fel de magician suprarealist care combină cuvintele, cu deosebirea că acestea sînt puternic înrădăcinate în limitele categoriale, faţetele lor colorate putînd fi „atinse cu mîna”, în virtutea unei tendenţioase supraordonări a textului de către organic.
     Această organicitate este imprimată mai ales prin intitularea poeziilor cu numele părţilor componente ale corpului, care poate părea în primă instanţă uman, însă se dovedeşte a fi, în final, animal (prin prezenţa „cozii”). Totuşi, dacă ne amintim de romanul lui Garcia Marquez şi de „coada de purcel” a ultimului născut al familiei Buendia, percepem animalul stoician drept un uman deformat, aflat în starea involuţie, un uman ale cărui gînduri au fost „macerate” iar sufletul său a fost metamorfozat într-o „muscă de anul trecut, ireală”, care „se izbeşte de geamuri” (– corespondente simbolice ale determinărilor corporale). Aşadar, regresia se realizează nu într-o stare primordială nostalgică, nu într-un paradis pierdut potenţial recuperabil, ci în timpii originari sterpi ai unei etape preistorice, în care coloana vertebrală devine expresia figurată a coloanei infinitului, inventariind cu minuţiozitate scurgerea inexorabilă a timpului.
     O dată cu devenirea temporală, poemul însuşi devine în limitele sale, demascîndu-şi, ironic, mecanismele autotelice, într-un continuu proces de creare/re-creare a sensurilor poetice. Poetul se constituie ca o replică strîmbă, aleatorie a divinului, în sensul că doar „a ascuţit şi/ a făcut găuri la/ stiloul abandonat de Dumnezeu”, nu a creat propriu-zis, ci doar a mimat actul genezic esenţial. Astfel, cuvîntul poetic îşi pierde echivalenţele subtile cu Logosul originar, actul scriptural devenind unul impus, iar scriitura desfăşurîndu-se cu „program”, după reguli prestabilite, urmînd indicaţiile auctoriale ale unei supra-conştiinţe poetice, impersonale: „trîmbiţa/ ne cheamă iar la masa de scris, la întîlnire. La Turnul Babel”.
     „Echipa de poeţi” poate fi aceea care alternează replicile cusute cu grijă în pînza textului poetic. De fapt, oralitatea poemelor amalgamează ordinea firească a inserţiilor dialogice, conturînd în mod aparent un monolog interior şi făcînd dificilă diferenţierea actanţilor participanţi la actul comunicaţional: „... Eu,/ vîntoasă? Tu. Din/ punct de vedere gramatical. Îţi arăţi dinţii. Eu, care am făcut drumul/ cruciş, stoarsă de vlagă! Să/ chimbzuim. Scrii de la dreapta la stînga? Scrii/ cu stînga? Scriu neînfrînată cu/ moartea în gît”. În acest sens, persoanele poetice se suprapun palimpsestic, iar fenomenul implică o conştientizare a actului scriptural ca modalitate prediectă de decantare a substanţei lirice. Sensul operei este transcris o dată cu înregistrarea fiecărui organ, a fiecărei părţi componente a poemului-animal, consituirea semnificaţiei devenind paralelă cu inventarierea sintaxei animalului.
     Deşi cu ghearele adînc înfipte în organic, animalul-poem rămîne unul de esenţă onirică, extrăgîndu-şi materia fundamentală din iluzie, asamblîndu-se acaparant în jurul poetului, ce aşteaptă să fie înghiţit. Este vorba despre „animalul oniric, lacom, care mi se strecoară sub cort”; în burta lui, emitentul textului stă chircit, chitit, „îngrozit că o să fie/ descoperit”, ascunzîndu-se de mrejele subţiri ale realităţii, de fantasmele psihice delirante, de tenebrele labirintice ale propriului Eu. Poemul devine acelaşi univers compesantiv, aceeaşi structură utopică ce încearcă să fie construită pe zidurile începute dar niciodată terminate ale realităţii. Însă realitatea este întotdeauna mai vie decît ficţiunea, iar „tăcerea,/ îndelung practicată, nu-i place lui Dumnezeu,/ deoarece i te ascunzi”...

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net