nr. 4-5 (145-6)
27 mai 2003
 

Radu Nichitescu

this is the crap our children are learning

     La noi la Romania este mare plictiseală de obicei, însă, din fericire, există în timpul zilei nişte momente pe care, dacă le observi cu atenţie, vei vedea că îţi înseninează viaţa. Aşa este, spre exemplu, la mine, şcoala. Răpus de cîteva zile de o boală contagioasă şi fiind nevoit să rămîn acasă, după ceva timp iată că simt imperioasa nevoie, ciudată de altfel, de a merge la şcoală. La început m-am mirat, am fost surprins şi chiar îngrijorat. De unde această dorinţă de a mă duce la şcoală, cînd înainte nu îmi doream decît reversul? M-am aşezat precaut pe canapea, m-am asigurat că totul este ok în jur şi am început să mă gîndesc.
     Aha! am zis după 5 minute. Acum ştiu! Mi-am dat seama de ce îmi lipseşte şcoala aşa de mult. Păi cum să nu-mi lipsească mie orele de limba română, cînd încercam, ca de altfel şi colegii mei, să mai prind şi eu un pui de somn în timp ce profesoara ne ameninţa cu sinucidere prin aruncare de la etaj sau spînzurare, orele de istorie isterice unde profesoara, cuprinsă probabil de euforia dezvăluirii trecutului tumultos al patriei noastre (care n-a putut să se dezvolte pentru că ne atacau turcii) începea să zbiere la noi certîndu-ne că nu plîngem, sau, da!, de orele de geografie, unde ultima oară, profesoara, ruşinată şi zîmbind discret şi ascuns cu roşeată în obraz, încerca să ne explice de planning familal (adică, spre exemplu, eu, anul 1 la facultate, mă duc la doctor şi îi zic: „Domnu doctor, eu nu vreau să fac nici un copil acum că mai am cinci ani de facultate!”), prezervative şi pilule contraceptive, sau, pe de cealaltă parte, de orele de sport unde vorbesc cu profesorul despre religie, om şi Dumnezeu şi port nişte discuţii chiar folositoare, sau de orele de matematică unde cînd mai vin cu chitara profesorul îmi arată cîte-o nouă metodă de a cînta, chiar utilă! Ah, mi-e dor! Mi-e dor de colegul din ultima bancă pe mijloc care spune că nu plăteşte fondul şcolii pe motiv că a suferit o dezamăgire, aşteptîndu-se ca şcoala chiar să îl înveţe ceva sau să îi incite în vreun fel inteligenţa, sau de colega cărei cînd i-am adresat „Hristos a înviat” s-a lăsat pe spate şi rîzînd, mi-a răspuns distrată: „Este doar un zvon...”, sau de colega care nu vroia să rostească nici un cuvînt atunci cînd încerca profesoara de istorie să o asculte, făcîndu-se roşie ca un rac (profesoara) şi începînd din nou să ne vorbească despre E-urile din mîncare (eu tot nu m-am prins care e legătura cu şcoala!), şi acum realizez. Toată frică şi dispreţul meu pentru şcoală nu era provenită decît din întipărirea în minte a unei definiţii, probabil idealistă, chiar utopică, conform căreia la şcoală „te învaţă şi tre să înveţi”.
     Ah, slăvit fie tonomatul de cafea fără de ajutorul căruia nu aş fi putut observa toate cele descrise mai sus!
     Cică „Who is the strongest, who ist the best / Who holds the aces, the East or the West / This is the crap our children are learning”. Aiurea. Acum e mult mai bine. Cu şcoala asta dusă la relanti, poţi mult mai uşor să te desfăşori şi să îţi creezi o personalitate. Văd că oricum selecţia naturală nu mai există (ci doar cea financiară), şi, timpul fiind oricum pierdut, măcar să faci ce vrei. Păi dacă nu era şcoala aşa cum e, cîte cărţi aş mai fi citit eu din plictiseală în timpul orelor? Cîte informaţii mi-ar fi scăpat? (sau cît de ruşine mă făceam cu un scor aşa de mic la Tetris pe A2628?). Probabil nici nu aş fi cunoscut vreodată dulcele gust al vinului băut sau ale buzelor sărutate cînd chiuleam şi alte d-astea.
     Acum, asta este! Dor ne-dor, trebuie să mă conformez şi să stau închis în casă pînă îmi trece beleaua asta.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net