nr. 1 (142)
 28 ianuarie 2003
 

 Florin Poenaru

dacă nu l-ai citit pe cărtărescu

     S-ar putea ca Patapievici să aibă totuşi dreptate. Acesta spunea într-un interviu că în România nu există reviste academice în jurul cărora specialiştii din diferite domenii să se grupeze şi să-şi prezinte ideile sau rezultatele cercetărilor lor. Astfel că reviste ca România Literară sau 22 se transformă în hibrizi, în care găseşti pe lînga cronici tv sau pamflete şi eseuri bine structurate, cu note de subsol si bibliografie. S-ar părea că şi nou născuta noastră revistă on-line suferă cam de aceleaşi simptome sau e pe cale să în orice caz. Vreau să evit din start acest lucru şi să precizez că în această rubrică nu se vor face analize politice în sens tradiţional, nu se vor analiza declaraţiile leaderilor politici pentru a afla adevărul ascuns în spatele acestora etc. Vom face altceva: vom încerca să vedem cam care ar fi relaţiile mondiale la ora actuală (de aici şi titlul rubricii: „weltpolitik”), ce dezbină sau ce uneşte ţările de pe glob, cum sînt percepuţi ceilalţi sau cum ne percep ceilalţi pe noi, „ciocniri” civilizaţionale şi tot felul de asemenea ipostaze. E o încercare de clarificare a lumii în care trăim, a lumii trecute care a generat-o dar şi ceva presupoziţii despre viitor. Totul făcut în mişcare, „pe drum”, de aceea eventualele contradicţii vor fi clasate drept inevitabile. Fiind vorba de o rubrică cu profil politic aveam nevoie de, să-i zicem, un program…
     Nu este deloc întamplător că am început cu declaraţia lui Patapievici. Lipsa revistelor de specialitate face ca multe aspecte importante ale unor domenii să se piardă, să treacă neobservate. De exemplu cartea lui Henry Kissinger, „Diplomaţia”, apărută în 2002 la editura ALL. Din cît am citit nu am văzut ca această lucrare să fi stîrnit largi comentarii în presa culturală a anului trecut, chiar dacă ediţia citată este o re-editare. Cultura română  a fost şi este o cultură excesiv literaturizată şi literaturizantă. Cea mai mare pondere o au textele literare (ficţiune sau critică etc) în dezbateri, în analizele revistelor culturale. Tot ce iese din sfera strictă a literaturii fie nu e luat în seama, fie e literaturizat. Liiceanu spunea undeva că în perioada comunistă nu au existat exegeţi reali ai textelor de filosofie pentru că cei care o puteau face ori erau în puşcărie ori nu aveau acces la catedre. Atunci „sarcina” aceasta au luat-o criticii literari care au considerat că, dacă în filosofie sînt tot cuvinte şi fraze, de ce n-ar încerca. Ei bine acest reflex cred că încă se mai păstrează şi e valabil pentru toate domeniile, nu numai pentru filosofie. Doar aşa se poate explica rubrica lui Mircea Iorgulescu din 22 în care discuta despre tot felul de cărţi, fără un criteriu anume.
     Am făcut acest excurs pentru a arăta că nu există un mediu real de receptare a unor cărţi cum este „Diplomaţia” dar şi a multor altora de aceeaşi orientare. Henry Kissinger a fost consilier de securitate şi secretar de stat în administraţia Nixon. În 1973 a primit Premiul Nobel pentru Pace. „Diplomaţia” este probabil cea mai importantă carte a sa şi cu siguranţă una dintre cele mai bune cărţi scrise pînă acum în acest domeniu. Kissinger descrie aici felul în care s-au structurat relaţiile europene de la Richelieu încoace precum şi cele internaţionale, dominate în secolul XX de SUA. Sînt surprinse aici cîteva probleme care ar trebui să ne dea de gîndit tuturor atunci cînd ne întrebăm de exemplu cine face istoria (în comunism, inutil să mai reamintesc, masele erau creditate cu o importanţă absolută în modelarea cursului istoriei, dar nu e mai puţin adevărat că şi scriitori ca Tolstoi sau Cioran - două exemple aleatorii - au avut la un moment sau altul opinii similare). Voi ilustra un singur exemplu din carte în acest sens: Kissinger recunoaşte la un moment dat că doctrina Wilson, anunţată la 8 ianuarie 1919, nu numai că a modificat întreaga politică externă americană pînă la George Bush (cartea fiind scrisă în 1994 se referă la tatăl actualului preşedinte. Putem spune fără ezitare că este cazul şi lui George Bush jr.) dar a şi generat o împărţire a Europei după 1918 care a făcut posibile atît al doilea război mondial dar şi luptele interetnice ce au urmat prăbuşirii regimurilor comuniste.
     Din perspectiva istoriei României, cartea lui Kissinger (ne) deschide cîteva orizonturi interesante de interpretare. De pildă, unirea principatelor în 1859. Politica dusă de Napoleon al III-lea a fost una ambivalentă şi fără un scop bine definit. În timpul lui, Franţa a oscilat între dorinţa de a se re-impune ca mare putere (după înfrîngerile napoleoniene) dar în acelaşi timp s-a arătat fidelă unor idealuri apărute în timpul revoluţiei din 1789. Astfel că Napoleon al III-lea a susţinut unirea popoarelor, un fel de autodeterminism wilsonian avant la lettre. Acum se unesc Italia, Germania (eveniment ce se va dovedi fatal pentru francezi în numai cîţiva ani) şi România. Fără susţinerea franceză, care pierzîndu-şi prestigiul de mare putere europeană căuta acum aliaţi mai slabi faţă de care să se impună, România ar fi rămas în continuare în starea lui „ar fi să fie”. E interesant de urmărit cum se suprapune această interpretare istorică cu discursul „oficial” al istoriei române (deşi acesta este în ultimul timp vizibil scurtcircuitat de noua şcoală istorică), în care unirea era visul strămoşilor noştri înca de la 1600.
     Mai pot fi aduse în discuţie exemplele primului şi celui de al doilea război mondial. În perioada premergătoare primului război mondial, cînd la Bucureşti toată lumea se extazia gîndindu-se la România ca la un leader regional, în relaţiile diplomatice ale marilor puteri încă se mai punea problema „împărţirii” Balcanilor în sfere de influenţă. România era integrată în acest spaţiu fără nici cea mai mică deosebire. Apoi în 1940, arăta Kissinger, dictatul de la Viena dat românilor de „arbitrajul” germano-italian a fost răspunsul la anexarea de către URSS a Basarabiei şi la incapacitatea românilor de a face cea mai elementară opoziţie, precum de exemplu cea a finlandezilor. Reacţia lui Hitler a fost promptă şi în logica evenimentelor: şi-a întărit influenţa într-o zonă devenită strategică, asigurîndu-se că România nu va pica sub ascultarea rusească.
     Exemplele pot fi, cu siguranţă, extinse şi multiplicate. Am vrut doar să deschid o perspectivă asupra a ceea ce voi face în această rubrică, precum şi asupra unei grave carenţe a orizontului cultural contemporan. Voi încheia cu un exemplu care ar fi amuzant dacă n-ar fi tragic pentru noi toţi. Într-o seară, acum cîteva săptămîni, Marius Tucă l-a invitat pe primarul general al capitalei la o discuţie despre problemele bucureştenilor, pe fondul „scandalului” (cum altfel) cu privire la fondurile BEI. În timp ce Băsescu îi explica lui Tucă (şi telespectatorilor) aspecte extrem de relevante pentru locuitorii Bucureştiului, dovedindu-se foarte bine informat în ceea ce spunea, Tucă, vădit plictisit, aproape întrerupîndu-l pe primar, îl întreabă dacă l-a citit pe Cărtărescu. Băsescu, onest, îi răspunde că nici nu a auzit de acest scriitor. Morala: poţi să fii foarte bine pregătit în ceea ce faci, adică să fii, Doamne păzeşte, chiar specialist, dacă nu l-ai citit pe Cărtărescu (sau pe oricare alt scriitoraş) eşti demn numai de pus la zid. Vom continua această discuţie, cu siguranţă, într-un număr viitor.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net