nr. 1 (142)
28 ianuarie 2003
 

Liviu Clement

texte inter-zise

* * *

am doar un cîine şi nici pe acela
nu l-am văzut vreodată. l-am adulmecat doar
şi i-am şoptit în taină pe înserat cînd deveneam una
cu arborii vechi cu aerul cu somnul moale al pruncilor
i-am şoptit arătîndu-i carnea şi oasele: hai cuţu-cuţu.
n-a venit nu s-a apropiat niciodată deşi
de jur împrejur auzeam numai vertebre rupîndu-se
clefăit de fălci plesnete de piei jupuite şi
chiotele celor devoraţi pînă la măduvă.
ai venit în schimb tu  pe care te ştiu doar ca umbră
cuprinsă în umbra mea precum şi după mirosul tău
de căţea. nici nu ştiu cine face mai bine
umbră pămîntului – eu sau ea. nici nu ştiu dacă
inima mea mai pompează sînge în mine şi nu-l deversează
străin de gîndu-mi de tot ce înţeleg în animalul ei întreg
într-un peşte sau într-o pasăre. şi nici pe mine
nu mă mai ştiu aşa cum eram cînd mi-era sete
şi fluieram. de aceea scriu şi rescriu cu povara gîndului
că mîine mă voi vedea jigodie tristă fără rost risipită
adulmecîndu-se pe sine în oglinzi gata să muşte şi să smulgă din osul său din dulce carnea sa umbrită. (umbre)


* * *

un clovn îşi leagă şireturile în mijlocul străzii. maşinile
îl ocolesc toate. din buzunare îi cad ochelarii un ciob de oglindă un pumn de agrafe pentru hîrtii. vin nişte fete
se apleacă şi ridică totul obiect cu obiect. clovnul îşi dezleagă şireturile apoi iar le înnoadă. fetele îi pun ochelarii în buzunar – el parcă nici n-ar simţi – şi
agrafele şi oglinda. maşinile ocolesc toate. clovnul
îşi face mai departe numărul cu şireturile. fetele prind
a simţi cum cresc li se scurtează fustele şi le pleznesc
bluzele. atunci gata să plece ele întreabă: cît ai de gînd
să mai stai aşa? nu-ţi vine sîngele în cap? iar clovnul
cu fruntea plecată se smiorcăie: oare
nu mai trăieşte nici un călău în corumba? (şireturi)


* * *

într-o seară cătălina ieşi la fereastră
cu un blid cu grăunţe. unde-s corbii?
strigă ea în noaptea deasă iar lupii
cu fălcile cusute se foiră în frunze.

în altă seară cătălina ieşi în prag
cu o ciosvîrtă. unde-s lupii?
strigă ea în noaptea groasă iar corbii
cu pliscurile încleiate dădură fără spor
din aripi.

aseară cătălina urcă în turnul cetăţii
cu mîinile goale. dacă nici corbi nu-s
nici lupi nu mai sînt – mă arunc
suspină fata. dar un paj cu pliscul de corb
şi gheare de lup o prinse de poale
şi-o trase-n cămară.

acum stau faţă în faţă aşteptînd fiertura
de boabe şi carne. zorii sînt încă departe
iar foamea creşte clipă cu clipă. (cătălina)


* * *

stă pe un scaun în mijlocul camerei cu spatele
la fereastră. la picioarele scaunului o grămadă de hîrtii
speriate că li se va da foc. pe ele rîndurile tremură
de parcă ar presimţi că vor fi decupate şi-apoi
nu s-ar mai înţelege nimic. de la distanţa asta
nu-ţi dai seama ce reprezintă: şiraguri de versuri
ori un pomelnic prelung.

bărbatul tresare
tresar şi hîrtiile tresar şi cuvintele mîzgălite pe ele.
bărbatul se ridică şi închide uşa cu cheia. spre surprinderea
ta (n-ai fi trebuit să scrii şi asta!) ia foile una cîte una
le împătureşte le aşază pe masă. nici măcar nu le citeşte
parcă le-ar şti pe de rost.

atunci te muţi la altă fereastră. după aceea pleci
în alt oraş. mai tîrziu călătoreşti în altă ţară. acum
eşti aici dar aici nici o fereastră. (beznă)


* * *

în poem să vorbesc despre mine? ce să spun?
am lăsat uşile vraişte a intrat în casă o toamnă roşie
vîscoasă plină de fete bătrîne parcă
asta aş putea recunoaşte? acolo sus steaua
abia mai pîlpîie – despre asta să scriu? despre
steaua pe care au supt-o toţi de-au lăsat-o
tinichea în aerul rarefiat? pe masă am întins hărţile
lui columb şi din loc în loc am aşezat cîte un ou
cu gălbenuş alb de alimentara. nici nu ştiu
pe ce lume mă aflu. zarurile au fost aruncate de alţii
pe toate feţele. de jur împrejur un ocean de hîrtie
şi deasupra portretul unui bărbat cu faţa emaciată
şi barbă puţină uitîndu-se pofticios în fundul
cănii mele cu ceai. îi curg zdrenţele vinete de pe umeri
şi le potriveşte mereu.

uneori mai trecea pe aici un cîine cu blana zburlită.
întindeam mîna doar să-l ating iar el se ferea bănuitor
nici măcar nu lătra. de mult n-a mai fost. acum vă las
plec din textul acesta căci dacă mai durează
veţi izbucni în plîns sau veţi hohoti de rîs. nu
mai am nimic de spus. parcă aş putea recunoaşte
că fetele mele bătrîne mi-au şi împletit 1001 perechi
de ciorapi rogvaiv? (nimic de spus)


* * *

umblau colo-colo pe străzi auzeau cum se închid porţile
cum se trîntesc ferestrele dar nu le păsa. clopotarul rămase atîrnat de funia clopotului cel mare şi se legăna
aşa într-o doară. ei i-au adus dedesubt toate florile
din grădini şi cînd n-au mai fost flori au făcut sub el
grămadă de chei cărţi de vizită batiste colorate. de-atunci
n-a mai ieşit nimeni din case. cînd ei s-au dus să facă pod
de piatră între lumea de aici şi cea de dincolo
clopotarul a coborît de cîteva ori, a fluturat din batiste
a scuturat cheile în zadar.

n-a trecut mult şi au mucezit între pereţi toţi din oraş
bărbaţi şi femei. abia după aceea a venit apa şi l-a luat
pe clopotar. dar podul este şi astăzi dovadă fiind faptul
că puţini se mai tem trec peste el pîş-pîş
unii într-un sens alţii în alt sens. atît doar că pare-se
nimeni nu-şi aminteşte pe ce mal a fluturat batiste clopotarul. (batiste)


* * *

o stradă care începe de acolo şi se termină dincolo. nu
ţin în mînă decît o pîine iar pe de rost nu ştiu decît calendarul: ieri a fost ieri
azi e azi. cititul l-am uitat de mult aşa că puţin îmi pasă că
pe clădirea din faţă scrie spital sau că pe cea din spate scrie abator.
tocmai trece un cortegiu funerar. mortul – un bărbat grizonat bine îmbălsămat în costumul de mire – îmi face din ochi să-l urmez dar eu nici asta nu pot pricepe. îi arăt printre prapuri fotografia unei femei pe care nu ştiu
dacă o voi atinge vreodată dar ştiu că el nu. viaţa e aşa
de frumoasă cînd ţii o pîine într-o mînă şi-o poză
în cealaltă. pe neaşteptate încep a cădea frunze
iar eu dau cu piciorul în ele. (poză)


* * *

la urma urmei un text se scrie singur
dacă nu cumva este gata scris. stai
cu creionul pe el şi nu-i al tău. ca o femeie
care se dezbracă de faţă cu tine. are ţîţele pline
pîntecul încăpător şi şoldurile doldora. ţi se usucă gura
iar ea-şi surîde-n oglindă. spargi oglinda iar ea
continuă să rîdă pe dinăuntru. o sugrumi cu furie
o calci în picioare şi-ţi rămîne în creieri hohotul
pe care-l auzi toată viaţa pe care-l scrii şi-l rescrii nebuneşte hohotind hohotind.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net