nr. 1 (142)
28 ianuarie 2003
 

Raluca Ciochină

despre scriitura lăbărţată

     Bucureşteanul Tiberiu Stan ne-a trimis cîteva texte, din care vom alege să discutăm Geniul, o poveste „occidentală”, înţelegem din subtitlu. Destul de lungă, povestirea se poate rezuma astfel: este vorba despre un om obişnuit cu nici un fel de înclinaţii de care un vecin de bloc rîde într-o zi numindu-l geniu. Şi pentru că asta s-a întîmplat atunci cînd era la o vîrstă fragedă, termenul îl urmăreşte tot timpul. La şcoală trece cu greu şi este poreclit „geniul clasei” în chip ironic, apoi la terminarea ei îşi ia un serviciu de necalificat şi se căsătoreşte cu „o fată din cartier”. Într-o zi aude la televizor sensul adevărat al cuvîntului şi rămîne suspendat într-o stare în care îşi poate permite să filozofeze: „Îşi rememoră toată viaţa, cu toate micile şi încă şi mai micile evenimente ce o compuneau, şi nu reuşi să ajungă la vreo concluzie. Argumente păreau să fie în favoarea ambelor teze, dar mai degrabă în favoarea nici uneia.”. În cele din urmă, „precum Socrate”, se hotărî să meargă în lume pentru a afla adevărul.
     Este clar cine decide că fapta personajului seamănă cu cea a grecului antic.. în nici un caz muncitorul necalificat care se va poticni mai tîrziu la tabla înmulţirii. Avem un narator exterior poveştii. Un narator care este foarte atent să fie înţeles bine: „Îşi luă mia sa de dolari în portofel, îl vîrî cu grijă în buzunarul de la piept şi ieşi în stradă”. Chiar atît de bine încît uneori realizează nişte construcţii nepotrivite, de exemplu: „pentru că ai lui aveau nefericita manie de a îl ţine cu plete - şi bucle” sau „Şi viaţa lui părea a se desfăşura cu banalitatea şi lipsa de orizont obişnuite”. Cum ar putea „o lipsă de orizont” să fie obişnuită?!
     Personajul nostru a apucă la întîmplare spre nord şi întîlneşte un comisar de poliţie pe care îl întreabă cum se poate recunoaşte un geniu. Evident, acesta îi răspunde că un geniu trebuie să ştie tabla înmulţirii – pe care eroul o repetă pe drum şi acasă o scrie pe cartea de telefon. De ce tocmai pe o carte de telefon? Să înţelegem că fie nu avea alte cărţi pe copertele cărora să o scrie, fie nu avea hîrtie.. Important este că, pentru a fi cît mai „occidentală” povestirea, poliţaiul îi cere bani pentru a răspunde, în spiritul afirmaţiei generale a americanilor „I only think when I’m paid for it”.
     Apoi, o ia spre vest şi se întîlneşte cu un inspector de primărie. Acelaşi joc. Cel din urmă îi răspunde că „Un geniu e un şmecher care ştie să se descurce. Uite, şeful meu, care face cinci miare pe zi, e un geniu. Fă şi tu ca el, şi o să fii şi tu.”. Cum suma îi era absolut inaccesibilă, he turns left şi merge în sud către un cabinet de avocatură, unde îi sînt, de asemenea, luaţi bani. „Marele Maestru al avocaturii”  era „un domn impozant, cu un început de chelie” care îşi folosea un parfum cu ciudat miros („dejecţii” – impozant, dejecţii!). Ironia se simte şi aici: „Domnule Mare…/ Spune-mi simplu – Maestru..”. Cum se poate recunoaşte un geniu? „Un geniu este omul care reuşeşte să trăiască o zi în mijlocul celorlalţi fără să se trezească a doua zi cu un proces” răspunde profesional cel întrebat. În mod evident, eroul nu va avea pe cap nici un proces deşi stă toată ziua într-o cutie de carton în piaţă! Firul narării este întrerupt de elipsele logice, în ciuda atenţiei sporite pentru detalii: „Îşi aminti însă despre un film documentar lacrimogen,  făcu rost de o cutie de carton şi se instală în dimineaţa următoare în piaţa din centrul oraşului. Îşi petrecu în cutie întreaga zi şi, dîrdîind, toată noaptea”. Personajul conchide că, hotărît lucru, era geniu..
     Pentru o ultimă confirmare, merge în est, la un consilier guvernamental (tot nu ne dăm seama de ce sînt scrise aceste funcţii cu literă mare.. întruchipează arhetipuri?), iar răspunsul dorit – amuzant – vine pe o hîrtiuţă: „Nu oricine poate fi geniu. Într-o generaţie, nu este loc decît pentru unul singur şi acela, în clipa de faţă, sînt eu.”. „Geniul” nostru acceptă acest răspuns şi se întoarce acasă dezamăgit şi aproape lefter. Imediat ajunge după el un academician care îi dă un răspuns.. inteligent: trebuie să fie nemuritor. Soluţia pe care eroul o va găsi pentru a-şi dovedi nemurirea este (de-a dreptul ridicol) de a se urca pe teresa blocului şi.. Nu se aruncă pentru că îşi dă seama că nu are nevoie de „calitatea de geniu” cu preţul acesta şi, o dată cu el, ne realizăm şi noi că avea totuşi un gram de minte – dar nu atîta pentru a încheia peregrinajul mai devreme şi a nu pierde aproape o mie de dolari pe răspunsurile unor oameni necultivaţi.
     Lunga poveste nu cuprinde o idee extraordinară, limbajul este uneori foarte forţat, dar scriitura ne pare a fi potenţială. Tiberiu Stan ne-a mai trimis şi alte texte, chiar şi un manuscris de roman, „Ratonul virtual”. Credem că dacă materia narată nu ar fi atît de lăbărţată, întinsă enorm pe pagini întregi, ar putea căpăta o veritabilă substanţă – anecdotică, în special.

 

tiberiu stan
geniul (poveste occidentală)

     Ştiuse dintotdeauna că este un geniu. Mai exact, o aflase cînd era mic copil, atunci cînd un vecin, bătrîn profesor de matematici, îi spusese mamei sale, nu se mai ştie în ce context: „băiatul ăsta al dumitale este un geniu”. Ce anume însemna asta, nu înţelesese, dar cuvîntul, pe care nu îl mai auzise şi nu avea să îl mai audă încă multă vreme, reuşise să exercite asupra sa o anumită fascinaţie, aşa că îl reţinu. Şi, timp de cîţiva ani, cînd era întrebat dacă este băiat sau fată (pentru că ai lui aveau nefericita manie de a îl ţine cu plete - şi bucle), răspundea senin: „eu sînt un geniu”. Spre consternarea sau amuzamentul celor din jur, mai mult sau mai puţin subtili.
     În anii de şcoală, chinuitori, fără număr - timpul stătea parcă în loc, pentru ca profesorii să îl poată maltrata la nesfîrşit - cuvîntul căpătă un sens pentru el. Şcoala nu îi plăcea, colegii nici atît, iar materiile erau pentru el tot atîtea instrumente de tortură. Nici măcar una dintre ele nu i se părea cel puţin acceptabilă - darămite interesantă sau atrăgătoare - şi avea, an de an, probleme infinite cu promovarea. Iar prin clasa a şasea (avea unsprezece sau doisprezece ani) unul dintre profesori, mai şugubăţ - şi, culmea, tot de matematici - i-a făcut cadou porecla ce avea să îl însoţească pînă la pubertate: „geniul clasei”. De atunci, numai aşa i se mai spunea, iar el înţelese că sensul acestui cuvînt - cu care destinul său părea să se împletească, este de „handicapat mintal”, „retardat”, „bun de nimic”, „secătură”.
     Odată terminată clasa a zecea (ultima obligatorie în sistemul educaţional de atunci), reuşi, ca prin minune, să se angajeze, fireşte într-o slujbă ce presupunea muncă brută, necalificată. Şi anii, care pînă acum fuseseră parcă încremeniţi, începură să curgă în valuri. Nici nu ştia cînd împlinise douăzeci şi cinci de ani, apoi treizeci, se însurase cu o fată oarecare din cartier şi făcuseră împreună doi copii. Şi viaţa lui părea a se desfăşura cu banalitatea şi lipsa de orizont obişnuite. Pînă într-o seară cînd, uitîndu-se la o emisiune TV, află cu stupoare adevăratul sens al Cuvîntului de acum uitat. Geniu însemna nici mai mult, nici mai puţin decît: „intelect suprem”, „nobleţe spirituală”, „individ desăvîrşit”. Einstein, Disney, Maradona fuseseră genii. Ca şi el. Noutatea îl bulversă vreme de cîteva zile, timp în care nu fu în stare de nimic. Nici măcar să se achite de cele mai simple atribuţii la locul de muncă, de unde fu dat afară, fără prea multe discuţii.
     Rezultatul (doar pentru el neaşteptat) a fost că soţia sa şi-a luat copiii şi una din cele două mii de dolari pe care îi primiseră drept cadou de nuntă şi de care, cu mari sacrificii, reuşiseră să nu se atingă pînă acum, şi se mută la părinţii ei. Lăsat singur, nu îi mai rămase decît să reflecteze - pentru prima oară - la condiţia sa. Cine era el, de fapt? Era un om banal, ordinar, sortit unei existenţe vulgare, aşa cum putea să pară la prima vedere, sau, dincolo de aparenţele cenuşii, persoana sa insignifiantă ascundea un teribil secret: strălucirea unui destin de excepţie?
     Îşi rememoră toată viaţa, cu toate micile şi încă şi mai micile evenimente ce o compuneau, şi nu reuşi să ajungă la vreo concluzie. Argumente păreau să fie în favoarea ambelor teze, dar mai degrabă în favoarea niciuneia.
     Precum Socrate, hotărî că trebuie să plece în lume spre a afla adevărul. Îşi luă mia sa de dolari în portofel, îl vîrî cu grijă în buzunarul de la piept şi ieşi în stradă. O apucă, la întîmplare, spre nord.
     După ce merse o vreme, întîlni un Comisar de Poliţie.
     „Am pornit în căutarea adevărului. Pot să vă pun o întrebare?”
     „Ce întrebare?”
     „Cum faceţi să recunoaşteţi un geniu?”
     „Hm, grea întrebare. Foarte greu de răspuns. Cît eşti dispus să dai ca să afli adevărul?”
     „Ştiu şi eu? Cît credeţi că face?”
     „Cincizeci de dolari e OK”
     Omul nostru scoase portofelul şi îi plăti suma cerută.
     „Aşa da. Ascultă aici: cel care ştie tabla înmulţirii este un geniu”
     Pe drumul de întoarcere, omul nostru se strădui să îşi aducă aminte aritmetica de clasa a doua. Cu vreo două poticneli (la „şase ori şapte” şi la „opt ori nouă”) reuşi să reconstituie pînă acasă tabla înmulţirii. O aşternu pe coperta cărţii de telefon şi o privi cu mîndrie. Aşadar, avusese dreptate profesorul de matematici (primul, vecinul de bloc), era cu adevărat un geniu.
     Şi totuşi, nu era sigur. Avea nevoie de o a doua dovadă. Aşa că în ziua următoare porni din nou la drum. O luă, de data asta, spre vest. Merse el ce merse, pînă se întîlni cu un Inspector de Primărie. Îi întinse cincizeci de dolari şi îi zise:
     „Vreau să vă pun o întrebare. Cum pot să aflu dacă sînt geniu sau nu?”
     „Dublează suma şi mai discutăm. Doar nu mă iei drept vreun amărît de poliţai?”
     După ce mai primi cincizeci de dolari, Inspectorul se scărpină temeinic în cap şi apoi îi răspunse:
     „Un geniu e un şmecher care ştie să se descurce. Uite, şeful meu, care face cinci miare pe zi, e un geniu. Fă şi tu ca el, şi o să fii şi tu.”
     Omul nostru se întoarse acasă, descurajat. Muncea de cincisprezece ani, şi nu pusese deoparte un cent. Poate că totuşi nu era un geniu? Dar îşi propuse ca a doua zi să capete certitudinea.
     Venise rîndul sudului. După ce merse o vreme, simţi în nări o duhoare insuportabilă. Era ca şi cum toate dejecţiile oraşului ar fi fost concentrate într-o sticluţă cu ornamente aurii, din care un domn impozant, cu un început de chelie, şi-ar fi pulverizat în fiecare dimineaţă cîte-un strop pe guler şi pe cravata de mătase albastră. Şi într-adevăr, după cinci minute ajunse în faţa unui cabinet de avocatură. |inîndu-se cu amîndouă mîinile de nas, intră. Secretara îi tăie chitanţă pentru două sutare şi îl introduse la Avocat. Pe perete atîrna o diplomă cu inscripţia: „Mare Maestru al Baroului”
     „Domnule Mare...”
     „Spune-mi simplu - Maestre”, glăsui cu modestie Avocatul.
     „Maestre, aş vrea să ştiu cum se poate recunoaşte un geniu.”
     Avocatul se gîndi puţin, apoi deschise cîteva tomuri din imensa bibliotecă din spatele lui. Citi pe rînd din fiecare, apoi le compară, şi după aceea se mai gîndi puţin.
     „Un geniu este omul care reuşeşte să trăiască o zi în mijlocul celorlalţi fără să se trezească a doua zi cu un proces”, spuse el în cele din urmă.
     Ieşi în sfîrşit luminat. Doar că nu înţelegea foarte clar sensul expresiei „a trăi în mijlocul celorlalţi”. Îşi aminti însă despre un film documentar lacrimogen,  făcu rost de o cutie de carton şi se instală în dimineaţa următoare în piaţa din centrul oraşului. Îşi petrecu în cutie întreaga zi şi, dîrdîind, toată noaptea. Cînd se trezi, dimineaţă, constată că nu avea nici un proces. E drept că nici dacă ar fi avut, nu l-ar fi putut recunoaşte, dar fapt este că nu îl avea. Hotărît lucru, era un geniu. Dar tare ar fi vrut  să îi mai confirme cineva acest lucru. Aşa că plecă din nou în lume, se înţelege, spre est.
     Aici dădu peste palatul unui Consilier Guvernamental. Urcă cele o mie de trepte, apoi stătu o oră la coadă pentru a putea intra. Fu percheziţionat cu grijă, i se reţinură cinci sute de dolari, după care fu condus într-o sală mare, ce îi amintea în mod neplăcut de şcoală. Cîteva zeci de persoane, de toate vîrstele, stăteau în faţa unor pupitre, cu foi albe de hîrtie în faţă, şi scriau.
     „Bine, dar nu m-am pregătit pentru lucrarea de control, protestă el, îngrozit. Vreau doar să intru în audienţă la domnul Consilier”.
     „Înălţimea sa nu primeşte pe nimeni în audienţă, îl lămuri însoţitorul său. Luaţi loc şi scrieţi-vă doleanţele, ca şi ceilalţi. Şi mîine reveniţi după răspuns.”
     Ce să facă, se aşeză şi scrise: „Am treizeci de ani şi aş vrea să aflu dacă sînt sau nu un geniu. Ştiu că sînteţi un om ocupat, dar vă rog să vă aplecaţi şi asupra problemei mele şi să mă lămuriţi.” Semnă, lăsă cererea în cutia special amenajată şi plecă.
     A doua zi dimineaţă, cu inima bătîndu-i nebuneşte, se prezentă la oficiul de eliberat răspunsuri. Primi un plic cu stemă în colţ, în care se afla o hîrtie împăturită. Pe bilet scria:
     „Nu oricine poate fi geniu. Într-o generaţie, nu este loc decît pentru unul singur şi acela, în clipa de faţă, sînt eu.”
     Care va să zică, nu era geniu. Cum ar fi putut fi? Doar nu se putea măsura cu un înalt funcţionar guvernamental. (Deşi, dacă ar fi ştiut că acela avea doar un metru şaizeci...) Şi totuşi, nu era întru totul convins. În fond, scorul era de doi la doi. O ultimă probă ar fi putut fi hotărîtoare.
     Dar unde să mai meargă, încotro să o mai ia? Epuizase Punctele Cardinale. Blocat în casă, şi condamnat irevocabil la neştiinţă, la nesiguranţă, se porni pe plîns. Dar chiar atunci se auziră cîteva bătăi, firave, în uşă. Îşi şterse lacrimile şi se duse să deschidă. Era un necunoscut, un om în vîrstă cu toiag, cu barba lungă şi vreo zece decoraţii în piept.
     „Sînt un Academician. Am auzit despre tine că te frămînţi şi am venit să te salvez. Fără ajutorul meu, cine ştie la ce acţiuni disperate ai recurge”
     Îl invită pe bătrîn în casă, îşi scoase portofelul şi numără puţinele bancnote rămase. „Caut adevărul de o săptămînă. Nu mai am decît o sută cincizeci de dolari.”
     „Poţi să-i păstrezi, fiule, nu am nevoie de bani. Singura mea ambiţie este aceea de a îmi revărsa înţelepciunea asupra oamenilor din popor, cum eşti tu. Întrebă-mă aşadar orice vrei”
     „Vă previn că întrebarea mea nu e uşoară. Pînă acum nimeni nu m-a putut lămuri.”
     „Spune odată, fiule, despre ce este vorba? Nu am prea mult timp de pierdut; atîţia alţii mă aşteaptă să îi luminez.”
     „Cum poţi recunoaşte un geniu?”
     Moşneagul dădu din cap, de sus în jos, apoi de la stînga la dreapta, bătu de trei ori cu bastonul în duşumea, şi spuse:
     „Este foarte simplu. Un geniu poate fi recunoscut după faptul că este nemuritor.”
     Omul nostru era salvat. Odată plecat bătrînul, luă liftul, urcă cele douăzeci de etaje ale blocului său şi ieşi pe terasă. De aici se putea arunca jos, în stradă:  dacă supravieţuia, cu siguranţă că era nemuritor. Şi atunci...
     Încălecă balustrada şi se aşeză pe ea, cu faţa spre oraş, într-un echilibru precar, aşteptînd parcă să îl împingă cineva. După ce stătu însă o vreme aşa, cu picioarele atîrnîndu-i în gol şi privind la minusculii trecători, hotărî că se putea lipsi de condiţia de geniu şi se duse să-şi ia nevasta acasă.

noiembrie 2002

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net