nr. 1 (142)
28 ianuarie 2003
 

Cosmin
Dragoste

ultima şeherezadă

     Gert Hofmann, născut în 1932 la Limbach (Saxonia) şi decedat în urmă cu 9 ani, este un autor care, din păcate, este extrem de puţin cunoscut publicului român. Autor a numeroase romane, povestiri şi piese de teatru radiofonic, scriitorul german a fost distins şi cu premii literare importante (Premiul Ingeborg-Bachmann - 1979, Premiul Alfred Döblin - 1982 şi Premiul literar münchenez – 1993).
    
     Romanul Der Kinoerzähler („Povestitorul de cinema”) a fost publicat în 1990, la editura Carl Hanser, München Wien. Pe scurt, cartea tratează despre bunicul autorului, Karl Hofmann, un om „cu suflet de artist”, aşa după cum singur se defineşte şi care îşi cîştigă existenţa, la limita subzistenţei, lucrînd în cinematograful din Limbach. Filmul mut este încă în vogă (dar crepusculul său îşi face simţită prezenţa tot mai acut, mai dureros), iar bunicul este pianist în micul cinematograf, însoţind prin muzica sa desfăşurarea peliculei.Dar firea de artist nu-l lasă pe bătrîn să se rezume doar la atît: acesta povesteşte puţinilor spectatori filmul. Nu la stricta desfăşurare evenimenţială se referă Karl Hofmann, ci la înţelesul unor scene. Unde el consideră că este punctul de greutate al unei secvenţe, îşi întrerupe muzica, se ridică solemn în picioare şi le explicitează spectatorilor înţelesul, semnificaţia de profunzime a scenei. Dar ruina filmului mut (şi, odată cu acesta, a bunicului) este aproape, întrucît pelicula sonoră triumfă peste tot în lume. Proprietarul micuţului cinematograf din Limbach, domnul Theilhaber, dorerşte să introducă şi la el în sala de proiecţii această nouă invenţie revoluţionară, care i-ar spori veniturile. Karl Hofmann se luptă din răsputeri pentru a-l convinge pe patron că filmul sonor nu se compară cu cel mut, face tot posibilul ca să împiedice aducerea acestei tehnici novatoare la Limbach; însă nu poate decît să amîne momentul în care filmul sonor va triumfa şi în micuţul orăşel. Din acel moment, bunicul, a cărui prezenţă devine superfluă, începe să dispară treptat: se simte vidat de sensul său existenţial, se simte de prisos, nu mai poate face nimic şi decrepitudinea se instalează într-un ritm alert. Dar „vremurile sînt peste oameni”: curînd se produce şi minunea la care bunicul nu mai sperase vreodată. Naziştii îşi relevă tot mai acut prezenţa pe scena politică a Germaniei. Organizaţiile lor înfloresc pe tot cuprinsul statului german. Ex-povestitorul de cinema se lipeşte şi el de o asemenea organizaţie, neavînd, totuşi, nici în clin, nici în mînecă, ceva cu fascismul. Rămas fără slujbă (care la el era una de oratorie), Karl decade tot mai mult tocmai pentru că nu mai are cu cine comunica. Participă la adunările naziştilor nu din aderarea la doctrină, ci pentru că, astfel, îşi satisface nevoia organică de comunicare, de oratorie. Acolo se poate vorbi nestînjenit despre orice, ore în şir, iar el se simte din nou util, revitalizîndu-se. Fascismul se extinde cu rapiditate: începe prigoana împotriva evreilor, iar dl. Theilhaber, proprietarul cinematografului, părăseşte în mare grabă oraşul, spre a nu cădea victimă epurărilor naziste. Bătrînul Karl exultă: duşmanul său de moarte, cel care adusese pelicula sonoră (o veritabilă plagă pentru bunic) este învins. La modul simbolic, triumfă din nou filmul mut, căci naziştii încredinţează cinematograful bunicului, care reintroduce pelicula căreia îi slujise cu credinţă atîţia ani. Tot mai detaşat de propaganda nazistă, bătrînul se stinge pe nesimţite.
     Bătrînul Karl reprezintă un mod mitic de existenţă: el constituie chiar mitul prin excelenţă, care este brutal distrus de lumea modernă, într-o viteză tot mai mare, prea puţin (sau chiar deloc) atentă la substraturile ontice. El este treapta simbolică a dezvoltării omenirii, înlocuită de vacuitatea semantică a celei pragmatice. Povestirea filmelor devine un act sacral. Bunicul este solemn, se ridică în picioare, are gesturi majestuoase. El are sarcina de a revela mistere care nu sînt accesibile „profanilor” (Karl consideră că doar el este capabil de a înţelege sensul real al filmelor). Bătrînul povestitor se constituie astfel într-un veritabil mistagog, iar povestitul se transformă într-o iniţiere în mistere. Bunicul are absolută încredere în forţa primordială a cuvîntului rostit, faţă de care are o responsabilitate imensă. Explicarea filmelor este luată în derîdere de cei mai mulţi locuitori ai orăşelului, inclusiv de familia sa, care numeşte toate acestea „vorbărie goală”. Comunicarea rîvnită de către Karl se realizează fragmentar şi arareori. Contactul fatic cu auditoriul este, în cele mai multe dintre cazuri, eşuat. Departe de a se dezarma din această cauză, bătrînul îşi exercită cu aceeaşi conştiinciozitate meseria, imperturbabil, fiindcă el nu pentru ceilalţi, în primul rînd, face aceasta. El este un Preot al Logosului şi îşi asumă integral responsabilitatea care decurge din aceasta.
     Invazia tehnicii moderne şi repudierea filmului mut provoacă o criză iremediabilă la Karl, echivalînd cu o ruptură ontologică decisivă. Bunicul se închide tot mai mult în sine, vorbeşte din ce în ce mai puţin. Se petrece un fenomen invers proporţional: pe măsură ce propaganda nazistă devine tot mai gălăgioasă, mai agresivă verbal (şi nu numai verbal) bătrînul povestitor amuţeşte. Este o îngropare simbolică a cuvîntului real, cu adevărat semnificativ, de către cel demagogic, inautentic. Cuvîntul revelator, cu valenţe soteriologice îi lasă locul celui care tulbură conştiinţe, care înfundă tot mai mult individul în lumea instinctuală, grobiană. Dezastrul trăit de povestitorul de cinema pe plan personal dobîndeşte valori paradigmatice: este finalul unei epoci spirituale de tip mitico-magic în orăşelul acela sustras istoriei, atemporal aproape, în care timpul îşi face violent apariţia prin declanşarea conflagraţiei mondiale, care urma să pună capăt, la modul concret, la ceea ce se sfîrşise în modul simbolic.
     Mutaţiile cu efect de dezagregare pe care le antrenează introducerea filmului sonor, a tehnicii moderne, în ultimă instanţă, Eschatonul pe care îl declanşează la nivel individual şi, prin extrapolare, nu numai individual, au accente expresioniste. Gert Hofmann poate fi numit un expresionist în proză al finalului de secol XX. Bunicul, personaj-simbol (rămînînd în perimetrul expresionist), ridicat la rang arhetipal, reprezintă supraconştientul, clarificînd, revelînd, iniţiind, opunîndu-se inconştientului care pătrunde brusc şi dezagregant la nivel macrosocial (şi ne referim aici la propaganda fascistă, focusată precis spre zona instinctuală, iraţională).
     Închiderea în sine, provocată de factori externi, refularea, îl conduc pe povestitorul de cinema Karl într-o dragoste mai mult decît tîrzie cu mai tînăra (oamenii spun chiar „mai tînără cu o veşnicie decît el”) domnişoară Fritsche. Nu o posibilă distracţie erotică întîrziată caută bătrînul, ci o defulare din sine. Proiectat în afară, prin natura meseriei pe care o exercitase, referenţial pe de-a-ntregul, Karl se sufocă în el însuşi şi atunci, uzitînd de dragoste ca adjuvant, încearcă să se transceandă. De aceea face tot posibilul să idealizeze această idilă compromiţătoare, încearcă, de fapt, să se autoiluzioneze. Alunecarea tot mai pregnantă a relaţiei cu domnişoara Fritsche în sexual, confirmă încă o dată, şi pe acest ultim plan soteriologic, eşecul definitiv al bătrînului povestitor.
     Scriitorul trage cortina simplu, aşa cum se desfăşoară, de altfel, şi povestirea cu caracter analeptic, venind parcă să confirme pierderea iremediabilă a acelui timp mitic, imposibilitatea recuperării concrete a acelei matrice din illo tempore. Şi totuşi, o posibilitate de recuperare mai există: anume aceea a povestirii, aceea prin cuvînt, pe care autorul o învăţase de la bunicul său, povestitorul de cinema, Karl Hofmann.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net