nr. 1 (142)
28 ianuarie 2003
 

Florin Poenaru

prtistul

     Pe vremuri, vai, atît de îndepărtate, se vorbea de „rezistenţa prin cultură”, de gratuitatea din care se naşte cultura (pentru cei nostalgici, le recomand introducerea lui Liiceanu la cartea lui Huizinga, Homo ludens). Firile mai romantice îşi mai aduc aminte probabil de timpurile în care imaginea cea mai uzuală a artistului era aceea de persoană foarte săracă, trăind din mila celorlalţi aproape, un geniu neînţeles căruia nici o secundă nu i-ar sta gîndul la a cîştiga din arta sa, pentru că, da, arta sa era numai pentru cei iniţiaţi. Tipul ăsta de artist, doamnelor şi domnilor, este mort & îngropat şi, după cum vedeţi, deja face obiectul studiilor istorice/sociologice/antopologice. De ceva vreme încoace s-a născut PRtistul (= PR-ist + artist). PRtistul este la antipodul strămoşului său: arta sa este sursa de venit consistentă iar obiectul creaţiei sale este similar oricărui produs de pe piaţă. Arta sa este marfă şi trebuie vîndută ca atare, scoasă pe tarabă. N-o să mă prefac acum în cine ştie ce puritanist sau tradiţionalist care înfierează moravurile decăzute ale societaţii de consum, în care artistul veritabil se compromite, ci mă voi mărgini să lansez o întrebare, un subiect de reflecţie. În mare ideea ar fi dacă nu cumva sistemul acesta de impunere a unei creaţii va prevala în defavoarea operei, sau altfel spus daca nu (cumva) vor fi luate în discuţie/citite doar operele foarte bine promovate (şi nu neapărat cele mai bune), iar cele cu adevărat valoroase să trecă neobservate. La un examen atent vom observa ca din sutele de cărţi care apar lunar în România, sînt citite acele cărţi în jurul cărora se face cea mai mare vîlvă (justificat sau nu). În aceste condiţii competiţia nu mai este între valorile cărţilor respective ci între edituri sau cei care le promovează. Şi ar fi cazul să ne gîndim la cîteva cazuri recente, dacă pot să zic aşa.
     Începem deci cu Patapievici. Toată lumea îşi aminteşte de „dosarele” de prin principalele reviste de cultură cu privire la Omul recent. Deşi mai toate au fost pe lîngă subiect, au avut în fapt un singur rezultat: transformarea cărţii lui Patapievici în problemă naţională. Să fim serioşi, nu ştiu dacă aceasta a fost cea mai importantă carte a anului sau dacă merita tam-tam-ul. Cert e că această carte a fost una dintre cele mai cumpărate din istoria post-decembristă, dar foarte puţin citită şi interiorizată. Trecem la Coelho: polemica - anemică ce-i drept - din Deci a lăsat să se întrevadă ideea că de fapt romanele sud-americanului ar fi aproape sub mediocre, însă experienţa de PR a autorului face ca romanele sale să fie best-sellers. Adevărul e că e de bon ton să vorbeşti despre Coelho negativ, mai ales negativ. Dar, atîta timp cît se vorbeşte... Şi un ultim exemplu: domnul acela pe care îl invocam la început, recte Liiceanu. Domnul Liiceanu a scris de curînd o carte (buna după părerea unora) Uşa interzisă în care descrie criza sufletească prin care a trecut în decursul unui an. Probleme grave, pe care le resimţim probabil cu toţii. În acelaşi timp însă ele au fost puse pe tarabă şi vîndute asemenea castraveţilor sau a salamului săsesc. Peste tot dai de „explozia ciudată” a lui Liiceanu. După ce cartea a fost premiată de România literară drept Cartea Anului, au urmat noi tiraje şi zeci de articole encomiastice despre ea. Mi-amintesc de interviul lui Cioran luat de acest autor de succes, Liiceanu. Cioran refuză la un moment dat un premiu pentru o carte de-a sa (îmi pare rău că nu mai ştiu care) argumentînd că nu poţi scrie o asemenea carte şi apoi să te duci să-ţi ridici senin premiul. Alte vremuri s-ar zice.
     Într-un fel e normal să scrii o carte şi să vrei să o vinzi pentru că din ea trăieşti. Sînt total de acord că un artist nu trebuie să fie sărac ca să creeze ceva valoros. Dar mă gîndesc că ar trebui să fim atenţi şi la nuanţe, la implicaţiile mai profunde ale transformării muncii unui artist în bun de consum general. Exemplele date mai sus sînt poate neglijabile dintr-un punct de vedere. Există tineri poeţi americani care citesc din poeziile lor în faţa a sute de oameni prin uzine si fabrici, alţi scriitori introduc în paginile romanelor lor reclame făţişe la diverse produse sau firme care au sponsorizat apariţia cărţii (în acest caz critica literară va viza şi o critică a publicităţii din text?). Iar exemplele din celelalte arte sînt mult mai elocvente, dar nu mai insist.
     Reiau: nu cred că un act cultural/artistic de orice fel n-ar trebui promovat şi adus în circuitul informaţional, dar ar trebui să vedem limitele acestui demers. Mă gîndesc la ce s-ar fi întîmplat cu poeziile lui Eminescu dacă ar fi trăit astăzi. Ştim cu toţii cum venea el şi citea în cenaclul Junimii şi apoi arunca manuscrisele nepăsător şi pleca. Să fi fost oare asta o metodă de PR timpurie?

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net