nr. 1 (142)
28 ianuarie 2003
 

Oana Ninulescu

poemul-copil-născut-mort

   „Insomniile” Elenei Vlădăreanu creează progresiv o lume autonomă, un univers organizat de legile intrinseci, care se sustrage unei cunoaşteri „din afară”: „iubitule, asta e lumea mea pe care tu nu o s-o cunoşti / niciodată”. Spaţiul poetic se ţese simbolic din materia carnală, substanţă „grea”, haotică, plină de potenţialităţi semantice. Textul decantează, autotelic, poemul-copil-născut-”mort”, alături de imaginea unei realităţi castratoare, favorizînd proiecţia eului în interior: „mi se interzice să scriu ce gîndesc / mi se dă foc la păr”. Moartea apare ca emblemă a universului liric al poetei, cristalizată în „maelstrom”-ul elementelor de negaţie, vertijele textuale acaparînd Sensul şi închizîndu-l în sine însuşi.
   Într-adevăr, „nu”-urile se amalgamează unele într-altele, se împing, se resping şi se contractă pe parcursul discursului poetic pentru a reda macro-imaginea unei lumi-oglindă, a unui spaţiu care nu este ceea ce se spune despre sine că este, apa oglinzii fiind prin însăşi esenţa sa de natură să creeze o lume proprie, reflecţie denaturată a celei reale: „nu vezi, nicăieri nu mai e loc pentru tine! / iubitule, nu te mai aud / […] / ce contează că tu nu vezi că totul e ceaţă / important este ca orbitele să continue să lucească / chiar şi atunci cînd nu se mai distinge nimic / nu mă atinge!”; „atunci mi-am amintit că nu ştiam ce caut acolo / după care nu a mai fost nimic / l-am văzut cu o femeie frumoasă şi nu am simţit nimic / […] / între mine şi acest oraş nu a mai rămas nici măcar un singur om”.
   Astfel, se conturează un spaţiu condensat, o fîşie de vid între realitatea extrinsecă şi universul închis al textului poetic („se înghesuie între noi o pasăre mare şi grea”), capabilă de a sugera imposibilitatea trecerii dintr-o parte într-alta. Existenţa cotidiană, plină de durere şi mizerie, actele umane sînt negate în substanţa lor, pentru a releva cealaltă dimensiune, cea a poemului în sine, care dobîndeşte consistenţa morţii. În acest sens, poemul-copil-născut-mort acţionează ca univers compensativ, iar în-semnele lui (de natură subsidiar thanatică) nu pot fi altele decît durerea auto-provocată, suferinţa fizică, în chiar substanţa carnală a textului: „cum îmi smulg părul de durere / cum îmi înfig unghiile în carne / pînă cînd carnea se învineţeşte”, „o să-mi bag degetele în ochi pînă la încheieturi / o să urlu de durere nu o să mă audă nimeni”, „eu nu-mi bag mîna în carnea de sarmale / pentru că pur şi simplu carnea crudă mă sperie / de parcă aş răscoli în propriile viscere”.
   Eul liric ajunge la echilibru numai în condiţiile unui continuum al dezechilibrului, care prin stabilizarea sa îşi pierde valorile negative, de tulburare a lumii interioare, şi devine el însuşi un spaţiu locuibil. Apar, aşadar, în poeziile Elenei Vlădăreanu, multiple locuri comune, începînd cu obsesia sexului, predilecţia pentru boli şi suferinţe fizice, motivul familiei, al depărtării şi al lanţului de parteneri, „complexul izolării”, intertexte provenite din diverse melodii, aluzii la „putere” şi la unele filme („în filmul martei meszaros nu se-ntîmplase nimic / doar tăieturile albe şi tăcerile rostogolindu-se în sală”); toate acestea cu rolul de a cristaliza imaginea unui univers degradat (existenţa în totalitatea aspectelor sale), dar căruia disoluţia îi prieşte, dezvăluind o logică supra-structurală. Este vorba de logica intrinsecă a poemului, care fiinţează urmîndu-şi legile sale.
   Senzaţia de (s)curgere obţinută la lectură poate fi corelată cu desfăşurarea în principal pe orizontală a spaţiului, care tinde să fie asimilat unui parcurs, unei linii sinuoase („o să mă tîrăsc pe burtă de la stadionul olimpia / pînă în piaţa unirii opt staţii de autobuz”). Axa verticală devine un „vis” („încă mai visezi la un cutremur / în care să se dizolve totul / „polul nord să se unească cu polul sud” / şi asta nu mai e o apocalipsă interioară”), o aspiraţie imposibilă în contextul delirant al insomniilor. Permanenţa stării de veghe induce ruperea brutală a raporturilor, în totalitatea lor, cu lumea esenţial-ideală. Eul liric se sufocă în materialitatea realităţii, pînă la un nivel al saturaţiei, de unde începe procesul pierderii de sine, al integrării mutilante în colectivitate („e suficient să zîmbeşti să dai din cap / să-ţi crăcănezi picioarele. nu te întreabă / nimeni cît ai citit din literatura franceză / sau cîte ore ai stat la bibliotecă / voila: zîmbesc, dau din cap / îmi crăcănez picioarele. e bine?”), urmat de o clipă efemeră de luciditate („am obosit să tot alerg printre orgoliile voastre balon / fîsîitul moralităţilor voastre de hîrtie m-a asurzit”).
   Însă principiul durerii acţionează în sensul re-stabilirii echilibrului balanţei. Starea de somn, implicit de vis, este re-compensată prin creearea unui univers propriu generat de acest principiu, în sensul revelării unei meta-dimensiuni, „dincolo” de „principiul plăcerii”, în spatele materialităţii covîrşitoare. Se realizează astfel, o corespondenţă paradoxală între vis şi existenţa concretă, aceasta din urmă fiind un fel de matrice care conţine în sine ceea ce poate fi desemnat drept opusul său. Liantul nu poate fi altul decît firul invizibil dintre cele două „lumi” - durerea.
   Durerea auto-provocată, dezechilibrul în echilibru sugerează însă mai mult decît atît – raporturile complexe pe care poemul le stabileşte cu el însuşi, făcînd posibilă crearea sa. „Naşterea” care are loc se produce oarecum invers faţă de cea din realitatea contingentă. Creaţia, pentru a fi eliberată, necesită acţiunea principiului durerii, care declanşează forţele creatoare. Numai că vectorul Sensului (al dobîndirii existenţei) este orientat spre interior, iar poemul trebuie să-şi provoace această durere asupra lui însuşi pentru a se naşte din sine.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net