nr. 1 (142)
28 ianuarie 2003
 

Radu Nichitescu

this supermaket life is getting long

     Mergeam zilele-astea pe stradă şi mă uitam la oameni. La oamenii din jurul meu. Mă uitam la ei şi vedeam cum fiecare merge cu faţa în jos, se uită în idioţenia aia de asfalt cenuşiu şi jegos, care pînă la urmă ce rost are? - se uită zic şi se gîndesc la toate problemele din viaţa lor. Toate problemele lor mărunte şi stupide care le mănîncă întreaga lor viaţa amărîtă şi neînsemnată. O prostie. Oamenii noştri nu se mai gîndesc decît la ziua următoare, cum să mai lucreze ca să cîştige mai mult, cum să facă să economisească şi alte de-astea pe care sînt sigur că le şi visează noaptea. Bag mîna-n foc că le visează. De parcă nu ar fi suficientă toată ziua. Mă uit la ei şi mă întreb sincer: oare ăsta să fie preţul pe care trebuie să îl plătim? Cufundarea în viaţa asta fără nici o scăpare? Hmm. Eu unul sînt încă foarte tînăr, e adevărat că nu cunosc pe viu toate problemele. Dar chiar nu se poate face nimic? Iată, mă gîndeam tot zilele-astea, tot cînd îi vedeam pe oamenii ăştia sărmani la suflet, că poate există o soluţie. Da, chiar aşa mă gîndeam. Să zicem, mi-a venit în minte pe loc, oamenii ăştia sînt toţi prea nefericiţi. Prea nefericiţi. Eu nu cred că ei mai ştiu ce înseamnă să rîdă. Nu mai ştiu să rîdă, să rîdă cu poftă, din tot sufletul, spre exemplu aşa cum rîdeam eu la şcoală în clasa a noua şi mă făceam roşu şi mă ascundeam sub bancă să nu mă vadă profesorii. Spre exemplu, strămoşii noştri, romanii, se distrau de minune cu luptele între gladiatori, chestii care, aşa cum le vedem noi acum, sînt prea crude. Noi unii, societatea noastră, nu are sclavi recunoscuţi (sîntem cu toţii sclavi dar asta e altă poveste). Exista în acele vremuri o vorbă care s-a dovedit a fi extrem de folositoare: pîine şi circ. Cu alte cuvinte hrăneşte-ţi cetăţeanul şi distrează-l şi el mucles. Dar la noi acum, nici una nici alta. D-aia zic, măcar circ să fie. Am observat următorul lucru la oamenii veseli şi ironici: ei trec prin probleme fără să aibă probleme! E mult mai bine aşa. Ironia şi umorul te ajută foarte mult în viaţă. Învaţă să rîzi de o tipă grasă care se crede frumoasă, de un machidon care îşi dă părul cu gel, de un tip complexat care se crede geniu, de cineva care cade pe stradă, de faptul că ai încuiat maşina cu cheile înăuntru, de faptul că ai pierdut 100.000 de lei. Dă-i dracului, banii n-aduc fericirea care trebuie. Învaţă să rîzi de ceilalţi şi de tine şi de altfel, de tot ce merită rîs. Şi în cazul de faţă merită multe rîse. Sau rîsuri? Şi ca să rîd şi mai mult, aduceţi-vă aminte că Boschete a zis că Dumnezeu ne zîmbeşte. Dacă el ne zîmbeşte noi de ce să nu-i zîmbim? Asta îmi aminteşte de albumul „Amused to death” al lui Roger Waters. Ar fi vorba acolo despre societatea occidentală, care şi-a bătut joc de tot ce era pe lume pînă a murit de rîs. Asta e ipostaza jalnică. Noi trebuie să rîdem nu aşa, ci să rîdem de bătaia de joc. Spre exemplu, bătaia de joc este să faci supermaketuri în lanţ şi să creezi o societate de consum în care oferta crează cererea. Atunci noi mergem la supermarket şi rîdem: ce rahat şi cu supermarketul ăsta, ia uite ce uniforme tîmpite poartă ăia de la casierie şi ce idioţenie să cîştigi bani în loc să te îndrepţi spre tine, ce aiurea sînt aşezate toate pe raft: ţi se dau ţie şi le iei ca un tembel, căci altfel cum ai hrăni celelate burţi. Aşa ar trebuie să rîdem. Şi să ne supunem. Noi oamenii normali, nu mai putem acum influenţa lumea. Am devenit prea puţini şi prea puţin lucizi.
     Oricum, Waters, după ce rîde de o tipă care a murit live la tv cînd se uita toată lumea la ea, mai are o melodie, pe acelaşi album, What God Wants. Să vedeţi acolo versuri. Îi ia la mişto pe toţi politicienii care în discursurile lor de doi bani fac de cele mai multe ori apel la Dumnezeu. Cum a făcut Tufiş cu zîmbetul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte eu cred în Dumnezeu dar nu strică să mă distrez şi eu omorînd nişte omuleţi în Irak sau nu strică dacă legalizez prostituţia sau dacă fac foamete în ţările nedezvoltate. Cum zic ei: aşa vrea Dumnezeu.
     Lăsînd de-o parte problema asta, chiar şi umorul, sînt lucruri mult mai importante în viaţă decît problemele cotidiene. Eu cred că o mare greşeală este familia în societatea asta. Familia te blochează în multe privinţe şi îţi creează de multe ori alte priorităţi. Dacă oamenii nu ar mai avea familii, legal vorbind, nu şi-ar mai face aşa de multe probleme în privinţa zilei de mîine. Odată ce-i legal, parcă vine mai greu. Dacă stai să te gîndeşti un pic la lume, să uiţi de probleme, gîndeşte-te la tine, la universul ăsta. Universul ăsta e un lucru imens, tu nici nu te vezi din el, eşti atît de mic şi de neînsemnat şi te complaci în probleme căcăcioase ca astea. Mi se pare anormal. Tre să cercetezi, să încerci să afli ceva, ce dracu, tot mori, de ce să îţi pierzi viaţa? Lasă ceva în urmă, fii bun, fă ceva ca să fi sigur că atunci cînd nu vei mai fi oamenii se vor gîndi cu dragoste la tine şi vor spune: bă ce om a mai fost şi ăsta. Fă-ţi o viaţă frumoasă, cu cît se poate mai puţine încătuşări, fii spontan şi mai trăieşte şi tu clipa. Nu mai sta ca un idiot lăsînd viaţa să treacă pe lîngă tine.
     Am deviat. Şi oricum lucrurile astea le-au mai spus şi alţii... Dar mă voi declara mulţumit dacă măcar o persoană care-mi citeşte rîndurile îşi va mai aduce aminte din cînd în cînd să fie veselă şi să trăiască.
     This species has amused itself to death.

ISSN 1584-1715


 

© marţi 2003-2005, hosted by altair net